David Harvey este noul invitat special al CriticAtac, continuând astfel efortul de a indigeniza cele mai reprezentative voci ale criticii globale contemporane. Harvey, actualmente profesor de antropologie la City University of New York, este recunoscut pentru analizele sale privind legătura dintre urbanizare și acumularea de capital, o legătură centrală pentru înțelegerea dinamicii globale a capitalismului în ultimele două secole. În acest context Harvey a analizat procese precum acumularea prin disposesie precum și rolul pe care investițiile în procese de reconfigurare urbană îl au pentru depășirea crizelor de acumulare a capitalului. Însă, datorită structurii intrinseci a capitalismului care îl predispune la crize recurente, acestea sunt doar temporar depășite prin mutarea lor în spațiu, dintr-o parte în alta a globului, prin urmare niciodată cu adevărat reyolvate. În această paradigmă Harvey explică apariția neoliberalismului în anii 1970 ca un răspuns al clasei capitaliste la criza de acumulare survenită la finalul creșterii post-belice, precum și actuala criză financiară ale cărei origini le descoperă în speculațiile imobiliare începute în anii 70. Datorită acestui mod de interpretare a fost asociat de multe ori cu regulation school (un curent de gândire care își are originile într-o lectură particulară a lui Althusser și care se preocupă de modurile în care funcționarea capitalismului a fost reglementată/normalizată de-a lungul istoriei). Totodată, mai mulți observatori au notat faptul că lectura lui Marx pe care Harvey o practică (Harvey a ținut un curs de lectură a Capitalului lui Marx în ultimele 3 decenii) este una din perspectiva scrierilor lui Trotsky și Rosa Luxemburg, adică o abordare în care relațiile de clasă și de producție sunt trecute în planul secund (dacă nu chiar abandonate) în favoarea proceselor de acumulare la scară globală, și implicit, a forțelor imperaliste care fac posibilă această acumulare. În paralel cu activitatea academică și teoretică, Harvey a fost și este implicat în mișcări sociale și activiste. Cea mai importantă inspirată de acesta este The right to the city (Dreptul la oraș) prin care se cere ca dreptul la locuire să fie recunoscut printre drepturile fundamentale ale omului. Textul din care publicăm astăzi prima parte este unul dintre aceste texte, specifice lui Harvey, în care analizele teoretice, implicațiile practice și îndemnul la acțiune revoluționară sunt aduse la un loc.
Cum ne pregătim pentru tranziţia anti-capitalistă (I)
Conferinţă susţinută la World Social Forum 2010, Porto Alegre
Geografia istorică a dezvoltării capitaliste se află la un punct de cotitură, în care configuraţiile geografice ale puterii se schimbă cu repeziciune, iar dinamica temporală se confruntă cu serioase constrângeri. Trei la sută creștere compusă (considerată, în general, ca fiind cea mai mică rată de creștere satisfăcătoare pentru o economie capitalistă sănătoasă) devine din ce în ce mai greu de susţinut fără a recurge la tot soiul de ficţiuni (caracteristice pieţelor de bunuri și operaţiunilor financiare din ultimele două decenii). Sunt câteva motive întemeiate pentru a considera că nu există nicio alternativă la un nou tip de guvernare globală care va fi obligată, în cele din urmă, să administreze tranziţia la o economie cu zero creștere. Iar dacă ne dorim ca aceasta să se desfășoare într-un mod echitabil, nu există nicio alternativă la socialism, sau comunism. De la sfârșitul anilor ’90, Forumul Social Mondial a devenit centrul articulării temei posibilităţii unei „alte lumi.” Acum, trebuie să își asume nu doar sarcina de a defini modalitatea prin care un alt socialism, sau comunism vor deveni posibile, ci și cea prin care poate fi realizată tranziţia către acestea. Criza cu care ne confruntăm ne oferă prilejul de a reflecta la ce ar putea însemna o astfel de tranziţie.
Actuala criză s-a născut din măsurile luate pentru a rezolva criza din anii ’70 ai secolului trecut, măsuri printre care se află:
a) Un atac încununat de succes asupra organizaţiilor sindicale și a instituţiilor politice care le reprezentau, conjugat cu mobilizarea mondială a mâinii de lucru excedentare, implementarea unor modificări tehnologice de natură să reducă necesarul de forţă de muncă și exacerbarea concurenţei. Rezultatul a fost o reducere a salarizării la nivel mondial (scăderea procentului din PIB destinat salariilor aproape pretutindeni) și crearea unei rezerve substanţiale de forţă de muncă ușor de înlocuit, trăind în condiţii marginale.
b) Subminarea precedentelor structuri ale puterii de monopol și înlocuirea stadiului anterior al capitalismului monopolist (al statului-naţiune) prin deschiderea capitalismului către o competiţie internaţională mult mai acerbă. Intensificarea concurenţei la nivel mondial s-a tradus în reducerea profiturilor entităţilor corporatiste non-financiare. Dezvoltarea geografică inegală și concurenţa inter-teritorială au devenit trăsături esenţiale ale dezvoltării capitaliste, deschizând calea către începutul unei tranziţii hegemonice de putere, îndeosebi, dar nu numai, către Asia de Est.
c) Utilizarea și accentul pus pe cea mai fluidă și mai mobilă formă de capital – capitalul bănesc – în redistribuirea resurselor mondiale de capital, ce a declanșat un proces de dezindustrializare în regiunile-cheie tradiţionale și noi forme de industrializare (ultra-opresivă), de agricultură și extragere a resurselor naturale brute în cazul pieţelor emergente. Corolarul acestor măsuri a fost sporirea profitabilităţii corporaţiilor financiare și descoperirea unor noi căi de a globaliza și, în teorie, a amortiza riscurile, prin crearea unor pieţe de capital fictive.
d) La celălalt capăt al spectrului social, asta a însemnat o dependenţă crescută de „acumularea prin deposedare” ca mijloc de sporire a puterii clasei capitaliste. Efectul noii runde de acumulări primitive de capital făcute pe spezele populaţiilor indigene de ţărani a fost amplificat de pierderile de bunuri suferite de clasele inferioare ale economiilor centrale (pentru care stă mărturie prăbușirea pieţei imobiliare „sub-prime”, din Statele Unite, ce a atras după sine uriașe pierderi de active, mai ales în rândul comunităţii afro-americane).
e) Creșterea unei cereri efective stagnante prin împingerea până la limită a economiei bazate pe îndatorare (la toate nivelurile – guvernamental, corporatist și al gospodăriei – cu precădere în SUA și Marea Britanie, dar și în numeroase alte ţări, din Letonia, până în Dubai).
f) Pentru a compensa rata scăzută de recuperare a investiţiilor în producţie a fost creată o întreagă serie de „bule” pe piaţa de bunuri, toate cu caracter de schemă Ponzi, culminând cu „bula” imobiliară care „s-a spart” în 2007-2008.
Forţele politice coalizate în vederea acestor tranziţii au avut un pronunţat caracter de clasă, înveșmântându-se în hainele unei ideologii aparte, numite neoliberalism. Această ideologie se baza pe ideea că pieţele libere, comerţul neîngrădit, iniţiativa și antreprenoriatul erau cele mai bune garanţii ale libertăţii individuale și pe credinţa că toată lumea ar avea de profitat dacă „statul dădacă” ar fi demontat cât mai repede cu putinţă. Practica, însă, necesita ca statul să garanteze integritatea instituţiilor financiare, ceea ce a introdus o doză serioasă de „risc moral” în sistemul financiar (începând de la criza datoriilor din Mexic și ţările în curs de dezvoltare, din 1982). Totodată, pentru a atrage investiţiile într-un mediu, altfel, din ce în ce mai competitiv, statul (local și naţional) a început să se implice din ce în ce mai mult în asigurarea unui „bun climat de afaceri”. Interesele populaţiei au devenit secundare intereselor capitalului, iar în eventualitatea unui conflict între cele două, interesul populaţiei trebuia să fie sacrificat (practică devenită standard începând cu programele de ajustare structurală ale FMI-ului de la începutul anilor ’80). Pentru clasa capitalistă, sistemul astfel creat era echivalentul unei veritabile forme de comunism.
Bineînţeles că aceste condiţii au variat considerabil, în funcţie de partea de lume despre care discutăm, de relaţiile de clasă predominante acolo, de tradiţiile politice și culturale locale și direcţia în care se înclina balanţa puterii politico-economice.
Prin urmare, cum poate stânga să se raporteze la dinamica acestei crize? În vremuri de criză, iraţionalitatea capitalismului devine evidentă pentru toată lumea. Într-o mare de suferinţă și de nevoi nesatisfăcute, surplusul de capital și cel de forţă de muncă reușesc să coexiste fără nicio modalitate aparentă de-a le reuni. În 2009, în toiul verii, o treime din capitalul de echipamente din Statele Unite stătea degeaba, în vreme ce aproape 17 la sută din forţa de muncă șoma, era obligată să lucreze part-time, sau era alcătuită din lucrători „descurajaţi”. Ce poate fi mai iraţional decât asta?!
Poate capitalismul supravieţui traumei actuale? Da. Dar cu ce preţ? Această întrebare ascunde o alta. Confruntată cu noianul de dificultăţi economice, sociale, politice, geopolitice și ecologice, își mai poate clasa capitalistă reproduce puterea? Din nou, răspunsul este un „da” răsunător. Dar marea masă a populaţiei va fi obligată să-și cedeze roadele muncii celor aflaţi la putere, să le cedeze multe dintre drepturile și bunurile atât de greu câștigate (de la case, până la dreptul la pensie) și să suporte consecinţele unei avalanșe de probleme ecologice, ca să nu mai amintim de reduceri succesive ale standardului de viaţă, care, pentru cei deja ajunși la sapă de lemn, ce se zbat pentru supravieţuire, vor însemna moartea prin inaniţie. Inegalitatea de clasă va crește (fenomen ai cărui martori suntem deja). Iar toate acestea vor necesita o doză bună de represiune politică, violenţă poliţienească și militarizare a statului pentru înăbușirea oricărei rezistenţe.
Din moment ce multe dintre aceste lucruri sunt imprevizibile, iar spaţiile economiei mondiale sunt atât de variabile, în vremuri de criză, gradul de incertitudine al posibilelor consecinţe sporește. Apar tot soiul de posibilităţi localizate, fie ca niște capitaliști apăruţi recent, într-un nou spaţiu, să profite de șansa de a răsturna vechile hegemonii teritoriale și de clasă (cum s-a întâmplat la jumătatea anilor ’70, în Statele Unite, când Silicon Valley a înlocuit Detroitul), fie ca una sau alta dintre mișcările radicale să atenteze la reproducerea unei puteri de clasă deja destabilizate. A spune că clasa capitalistă, sau capitalismul pot supravieţui nu înseamnă a spune că e menit să o facă și nici că forma lor viitoare este una certă. Crizele sunt momente ale paradoxurilor și posibilităţilor.
Deci, ce se va întâmpla de această dată? Dacă ne propunem să revenim la o creștere de trei la sută, atunci va trebui să găsim noi oportunităţi de investire profitabilă a celor 1,6 bilioane de dolari din 2010, care, în 2030, se vor ridica la aproape 3 bilioane de dolari. Sume ce contrastează considerabil cu cele 0,15 bilioane necesare pentru noi investiţii în 1950 și cele 0,42 bilioane de care era nevoie în 1973 (cifre ajustate potrivit cu inflaţia). În ciuda deschiderii Chinei și a prăbușirii blocului sovietic, după 1980, au început să apară reale probleme în găsirea unor modalităţi potrivite de investire a excedentului de capital. Dificultăţile au fost parţial soluţionate prin crearea unor pieţe fictive, pe care valoarea bunurilor putea fi speculată fără opreliști. Dar acum, către ce se vor îndrepta toate aceste investiţii?
Lăsând la o parte indiscutabilele constrângeri privitoare la mediul înconjurător (dintre care încălzirea globală este de o importanţă capitală), și chiar dacă presupunem, ceea ce este puţin probabil, că nu se va concretiza nicio opoziţie demnă de luat în seamă împotriva acumulării continue de capital și a consolidării puterii de clasă, celelalte posibile bariere în calea sporirii cererii efective existente pe piaţă, a tehnologiilor și redistribuirii geografice/geopolitice vor fi, mai mult ca sigur, substanţiale. Ce alte spaţii rămân, în cadrul economiei globale, pentru găsirea unor noi soluţii spaţiale de absorbţie a surplusului de capital? China și fostul bloc sovietic au fost deja integrate. Asia de Sud și de Sud-Est se ocupă rapid. Africa nu este încă pe deplin integrată, dar nu mai există niciun alt loc capabil să absoarbă tot acest surplus de capital. Ce noi linii de producţie pot fi deschise pentru a absorbi această creștere? Pe termen lung, s-ar putea să nu existe nicio soluţie capitalistă eficientă (cu excepţia revenirii la manipulările fictive de capital) la această criză a capitalismului. La un moment dat, schimbările cantitative duc la transformări calitative și trebuie să luăm în serios ideea că s-ar putea să ne aflăm exact într-un astfel de punct de cotitură din istoria capitalismului. Prin urmare, interogaţia asupra viitorului însuși al capitalismului ca sistem social ar trebui să se afle în primul plan al dezbaterilor actuale.
Cu toate acestea, nu pare să existe un apetit pentru o astfel de discuţie, nici măcar în cadrul stângii. Chiar dacă sună din ce în ce mai găunos, continuăm să auzim aceleași litanii convenţionale privitoare la progresul umanităţii prin intermediul pieţelor și comerţului liber, al proprietăţii private și responsabilitaţii individuale, taxelor mici și unui stat asistenţial redus la minim. O criză de legitimitate se conturează ameninţător la orizont. De regulă, însă, crizele de legitimitate se desfășoară într-un alt ritm decât cele de pe bursă. Crahului bursier din 1929 i-a luat, spre exemplu, trei sau patru ani până să producă masivele mișcări sociale din preajma anului 1932 (atât progresiste, cât și fasciste). Intensitatea cu care puterea politică actuală caută căi de a ieși din criză ar putea avea de-a face și cu teama de o eventuală pierdere a legitimităţii politice.
În ultimii treizeci de ani, am asistat, însă, la apariţia unor sisteme de guvernare ce par imune la problemele de legitimare și nu se preocupă nici măcar de crearea consensului. Melanjul de autoritarism, corupţie a democraţiei reprezentative, supraveghere, poliţie și militarizare (mai ales prin intermediul războiului împotriva terorii), control și manipulare media creează imaginea unei lumi în care predomină controlul nemulţumirii prin dezinformare, fragmentarea opoziţiei și influenţarea culturilor disidente prin intermediul promovării ONG-urilor, susţinute, la nevoie, de întreaga forţă coercitivă necesară.
Ideea potrivit căreia criza are origini sistemice de-abia dacă este enunţată în presa mainstream (chiar dacă o mână de economiști cunoscuţi, precum Stiglitz, Krugman și chiar și Jeffrey Sachs, pretextând că au avut o neașteptată revelaţie, prezintă argumente tradiţionale ale stângii ca aparţinându-le). Majoritatea măsurilor luate de guvernele din America de Nord și Europa pentru a stopa criza se reduc la perpetuarea manierei obișnuite de a face lucrurile, ceea ce se traduce într-un sprijin acordat clasei capitaliste. „Riscul moral” care a fost declanșatorul direct al colapsurilor financiare este împins până la noi limite de „salvarea” băncilor. Practica efectivă a neoliberalismului (în contrast cu teoria sa utopică) a însemnat întotdeauna sprijinirea pe faţă a capitalului financiar și elitelor capitaliste (de regulă, sub pretextul că instituţiile financiare trebuie protejate cu orice preţ și că este de datoria puterii statale să creeze climatul potrivit pentru obţinerea unor profituri cât mai substanţiale). Situaţia nu s-a schimbat în mod fundamental. Astfel de practici sunt justificate prin apelul la dubioasa presupoziţie potrivit căreia un „aflux” de eforturi capitaliste va „ridica toate bărcile”, sau că beneficiile creșterii compuse se vor „prelinge” către straturile inferioare (ceea ce nu se întâmplă niciodată decât sub forma câtorva firmituri căzute de la masa bogaţilor).
Așadar, cum va ieși clasa capitalistă din actuala criză și cât de repede o va face? În timp ce șomajul continuă să crească pretutindeni, din Shanghai până la Tokyo, și de la Frankfurt până la Londra și New York, ni se spune că revenirea la normal a cotaţiilor bursiere este un semn bun. Observaţi, însă, tendenţiozitatea de clasă a acestui criteriu. Ni se poruncește să ne bucurăm pentru capitaliști și revenirea la normal a valorilor acţiunilor pentru că se zice că aceasta ar preceda întotdeauna o reîntoarcere la normal a „economiei reale”, cea care aduce venituri și creează slujbe pentru muncitori. Faptul că ultima revenire a cotaţiilor bursiere din Statele Unite, după 2002, s-a dovedit a nu aduce nici o slujbă nouă pare să fi fost deja uitat. Publicul anglo-saxon pare să sufere de amnezie într-o mai mare măsură decât alţii. El uită și iartă prea ușor greșelile clasei capitaliste și dezastrele periodice pe care acţiunile acesteia le provoacă, iar media capitalistă este cât se poate de bucuroasă să întreţină și să promoveze această uitare.
China și India continuă să crească, cea dintâi, chiar în salturi. Însă, în cazul Chinei, preţul este o masivă expansiune a împrumuturilor bancare acordate unor proiecte riscante (băncile chineze nu au fost cuprinse de nebunia speculativă mondială, dar acum, o perpetuează). Supraacumularea capacităţilor productive continuă în ritm susţinut, iar investiţiile pe termen lung în infrastructură, a căror productivitate nu va putea fi cunoscută pentru alţi câţiva ani, au explodat (chiar și pe pieţele imobiliare urbane). Înflorirea cererii chineze pune în mișcare și acele economii furnizoare de materii prime, precum Australia și Chile. Probabilitatea unei prăbușiri ulterioare a economiei chineze nu poate fi neglijată, dar ar mai putea trece un timp până să devină observabilă (o versiune de lungă durată a celor întâmplate în Dubai). Între timp, epicentrul global al capitalismului își accelerează transferul către Asia de Est.
În centrele financiare mai vechi, după ce-au pus mâna pe bonusurile grase de anul trecut, tinerii rechini s-au coalizat și au înfiinţat un soi de „buticuri” financiare care împresoară Wall Street-ul și City-ul, gata să scurme prin rămășiţele coloșilor prăbușiţi și să culeagă orice bucăţică bună ca s-o ia de la capăt. Graţie Rezervei Federale, chiar dacă s-au reîncarnat sub forma unor holdinguri bancare, băncile de investiţii rămase în SUA – Goldman Sachs și J.P. Morgan – au fost scoase de sub incidenţa noilor reglementări și fac profituri uriașe (și destui bani pentru prime uriașe) din speculaţii periculoase cu banii contribuabililor pe niște pieţe derivate nereglementate cât se poate de înfloritoare. Acel tip de speculă bazat pe îndatorare care ne-a adus în această situaţie s-a reluat în forţă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Inovaţiile financiare iau din nou avânt, în același timp în care sunt inventate noi moduri de a ambala și vinde datoriile de capital fictiv, care sunt vândute apoi unor instituţii (cum ar fi fondurile de pensii) disperate să găsească noi debușeuri pentru surplus lor de capital. Ficţiunile (și primele) s-au întors!
Tot soiul de consorţii cumpără proprietăţile poprite, fie așteptând o revenire a pieţei pentru a da marea lovitură, fie punând la păstrare terenuri valoroase pe care le vor exploata în viitor. Băncile obișnuite acumulează rezerve de numerar, obţinut, în mare parte, din visteria publică, în dorinţa de a relua până la urmă plata primelor, potrivit stilului de viaţă cu care s-au obișnuit, în vreme ce o sumedenie de antreprenori așteaptă în fundal să profite de acest moment de distrugere creatoare susţinută de o avalanșă de bani publici.
Între timp, puterea brută a banilor celor puţini subminează orice aparenţă de guvernare democratică. În primele trei luni ale lui 2009, spre exemplu, lobby-urile industriei farmaceutice, spitalelor și asigurărilor de sănătate au cheltuit peste 133 de milioane de dolari pentru a se asigura că reforma sistemului sanitar din Statele Unite se face în favoarea lor. Max Baucus, șeful comisiei de buget a Senatului responsabile cu evaluarea și amendarea legii sănătăţii, a primit 1,5 milioane de dolari pentru un act ce servește un mare număr de noi clienţi pe tavă companiilor de asigurări, oferindu-le foarte puţină protecţie împotriva profitorilor și a exploatării nemiloase (cei de pe Wall Street sunt încântaţi). În curând, ne așteaptă un alt ciclu electoral, corupt în mod legal de uriașa putere a banilor. În Statele Unite, partidele de pe „K Street” și Wall Street vor fi realese regulamentar, în vreme ce americanii de rând se vor epuiza încercând să iasă din dezastrul în care i-au vârât cei care îi conduc. Ni se reamintește că am mai fost în astfel de situaţii imposibile și, de fiecare dată, muncitorii americani și-au suflecat mâinile, și-au strâns curelele și au salvat sistemul printr-un misterios mecanism al auto-distrugerii, pentru care clasa de la putere neagă orice responsabilitate. În fond, responsabilitatea individuală este făcută pentru cei care muncesc, nu pentru capitaliști.
Dacă așa arată strategia de ieșire din criză, în cinci ani de zile, ne vom afla, mai mult ca sigur, în pragul unui alt dezastru. Cu cât mai repede ieșim din această criză și cu cât mai puţin capital excedentar distrugem acum, cu-atât va exista mai puţin loc pentru renașterea unei creșteri active pe termen lung. În această conjunctură (jumătatea anului 2009), FMI-ul ne informează că pierderea de active este de cel puţin 55 bilioane de dolari, echivalând cu producţia mondială de bunuri și servicii pe aproape un an de zile. Am revenit la nivelul producţiei din 1989. Până se termină totul, am putea ajunge la pierderi de peste 400 de bilioane. Probabilitatea ca toate aceste active să devină nocive e scăzută, dar gândul că multe dintre ele ar putea-o face e de natură să ne trezească la realitate. Să luăm un exemplu concret: Fannie Mae și Freddie Mac, preluate acum de guvernul SUA, deţin sau garantează peste 5 bilioane de dolari în împrumuturi pentru locuinţe, multe dintre ele cu probleme grave (numai în 2008, au fost înregistrate pierderi de peste 150 de miliarde). Prin urmare, ce alternative avem?
De-a lungul timpului, mulţi au visat ca, prin mobilizarea afectelor umane în căutarea colectivă a unei vieţi mai bune pentru toţi, să poată defini o alternativă raţională la (i)raţionalitatea capitalistă. Aceste alternative – cunoscute istoric drept socialism și comunism – au fost puse în practică în varii momente și locuri. Înainte vreme, cum ar fi deceniul patru al secolului trecut, erau privite ca un far al speranţei. În anii din urmă, însă, și-au pierdut strălucirea și au fost respinse ca necorespunzătoare, nu doar din pricina eșecului experimentelor comuniste de a-și respecta promisiunile și a înclinaţiei regimurilor comuniste de a-și camufla greșelile prin mijloace represive, ci și datorită presupusei deficienţe a ipotezelor lor privitoare la natura umană și la perfectibilitatea personalităţii și instituţiilor umane.
Diferenţa dintre socialism și comunism merită subliniată. Ţelul socialismului este de a administra și reglementa într-o manieră democratică capitalismul, astfel încât să-i poată tempera excesele și redistribui câștigurile în beneficiul tuturor. El se referă la diseminarea bogăţiei prin intermediul impozitării progresive și obligă statul să asigure nevoile de bază – cum ar fi educaţia, sănătatea și chiar și locuinţele – în afara jocului forţelor pieţei. Nu doar în Europa, ci și dincolo de hotarele ei, multe dintre realizările socialismului redistributiv de după 1945 au ajuns atât de profund integrate în ţesătura socială încât au devenit imune la atacurile neoliberale. Chiar și în Statele Unite, asigurările sociale și Medicare sunt programe extrem de populare, pe care forţele de dreapta nu reușesc aproape cu niciun chip să le elimine. Thatcheriștii din Marea Britanie nu s-au putut atinge decât tangenţial de sistemul naţional de sănătate. În ţările scandinave și în cea mai mare parte a Europei Occidentale, protecţia socială pare să fie unul dintre fundamentele de nezdruncinat ale ordinii sociale.
Comunismul, pe de altă parte, caută să înlocuiască capitalismul prin crearea unui cu totul alt mod de producţie și distribuire a bunurilor și serviciilor. În istoria comunismelor reale, controlul social al producţiei, schimbului și distribuţiei a însemnat un control de stat și o planificare sistematică centralizată. Pe termen lung, această abordare s-a dovedit a fi nereușită, deși, fapt interesant, din motive pe care nu le putem expune aici, aplicarea ei în China (și adoptarea ei iniţială în locuri precum Singapore) s-a dovedit mult mai productivă în a genera creștere capitalistă decât modelul neoliberal pur. Tentativele contemporane de resuscitare a ipotezei comuniste se dezic, de regulă, de controlul statal, căutând alte forme de organizare socială colectivă capabile să înlocuiască forţele pieţei și acumularea de capital ca bază a organizării producţiei și distribuţiei. Esenţa acestei noi forme de comunism nu va fi un sistem de coordonare ierarhizat, ci o reţea orizontală de colective autonome și autocefale, alcătuite din producători și consumatori. Tehnologiile contemporane de comunicare ar putea face viabil un astfel de sistem. În diverse colţuri ale lumii se fac deja tot soiul de experimente de mici dimensiuni cu aceste forme politice și economice. În această privinţă, se conturează o convergenţă între tradiţia marxistă și cea anarhistă, ce amintește de perioada de parţială colaborare dintre ele, din Europa anilor 1860.
Nimic nu e încă sigur, dar e posibil ca 2009 să marcheze debutul unui seism prelungit, pe parcursul căruia, ideea unor alternative sistemice solide la capitalism să se ridice încet-încet la suprafaţă într-un colţ sau altul al lumii. Cu cât suferinţele și incertitudinea se prelungesc, cu-atât legitimitatea manierei actuale de-a face afaceri va fi mai contestată și se vor înmulţi vocile care vor cere construirea unui sistem diferit. Reformarea radicală a sistemului financiar, și nu înjghebarea unor soluţii de moment, va părea mai necesară ca oricând.
În plus, dezvoltarea inegală a practicilor capitaliste a dat naștere pretutindeni la numeroase mișcări anti-capitaliste. Economiile etatiste ce domină o bună parte a Asiei de Est generează un alt soi de proteste (ca în Japonia și China) în comparaţie cu aprinsele lupte anti-neoliberale ce se desfășoară în aproape toată America Latină, în care puterea populară deţinută de mișcarea revoluţionară bolivariană întreţine o stranie relaţie cu interese de clasă capitaliste, încă necontestate. Divergenţele dintre statele Uniunii Europene cu privire la tacticile și politicile ce trebuie adoptate pentru ieșirea din criză continuă, chiar în timp ce o a doua tentativă de formulare a unei constituţii Europene unitare e în plină desfășurare. Deși nu toate sunt progresiste, în multe dintre zonele marginale ale capitalismului pot fi găsite mișcări revoluţionare făţiș anti-capitaliste. S-au deschis noi spaţii în cadrul cărora se poate naște ceva radical diferit în termeni de relaţii sociale, concepţii și moduri de viaţă, sau capacităţi productive. Și, chiar dacă diferă profund în ceea ce privește obiectivele, strategiile și tacticile, ideea li se aplică atât conducerilor comuniste și talibane din Nepal, cât și zapatiștilor din Chiapas, mișcărilor indigene din Bolivia, sau maoiștilor din zonele rurale ale Indiei.
Problema fundamentală este că, per ansamblu, nu există o mișcare anti-capitalistă suficient de hotărâtă și unită pentru a contesta cu succes reproducerea clasei capitaliste și perpetuarea puterii acesteia pe scena mondială. Și nici vreo cale evidentă de a ataca bastioanele privilegiilor elitei capitaliste, sau de-a le struni în vreun fel nemăsurata putere bănească și militară. Deși există suficiente deschideri către o ordine socială alternativă, nimeni nu știe exact unde s-ar putea ea înstăpâni, sau în ce consistă. Totuși, doar pentru că nu există nicio forţă politică capabilă măcar să articuleze, darămite să implementeze un astfel de program, nu înseamnă că trebuie să ne abţinem de la încerca să conturăm niște alternative.
Firește că faimoasa interogaţie a lui Lenin „ce-i de făcut?” nu poate primi vreun răspuns până nu ne dumirim cine ar putea să o facă și unde. Cu toate acestea, apariţia unei mișcări anti-capitaliste mondiale este foarte puţin probabilă în absenţa unei viziuni însufleţitoare despre ce ar trebui făcut și din ce motive. Ne aflăm într-un dublu impas: absenţa unei viziuni alternative împiedică formarea unei mișcări de opoziţie, iar inexistenţa unei astfel de mișcări face imposibilă articularea unei alternative. Prin urmare, cum poate fi depășit acest impas? Relaţia dintre întrevederea scopului și a motivelor realizării sale și formarea, de-a lungul mai multor zone geografice, a unei mișcări politice capabile să-l pună în practică trebuie să fie transformată într-o spirală. Dacă vrem să ajungem la un rezultat, cele două elemente trebuie să se susţină și să se potenţeze reciproc. Altfel, orice potenţială opoziţie va rămâne închisă pentru vecie într-un cerc vicios ce va frustra orice perspectivă de schimbare constructivă, lăsându-ne vulnerabili în faţa perpetuelor crize capitaliste, ale căror consecinţe vor fi din ce în ce mai dezastruoase. Întrebarea lui Lenin trebuie să primească un răspuns.
Problema esenţială este cât se poate de clară. Creșterea compusă ad infinitum este imposibilă, iar necazurile ce s-au abătut asupra întregii lumi în ultimii treizeci de ani sunt un semnal al faptului că limita acumulării continue de capital este aproape și nu va putea fi depășită decât prin crearea unor ficţiuni precare. Adăugaţi și faptul că nenumăraţi oameni trăiesc în condiţii de sărăcie abjectă, că degradarea mediului înconjurător a scăpat de sub control, că, în vreme ce bogaţii adună din ce în ce mai multe averi (doar anul trecut, numărul miliardarilor din India s-a dublat, ajungând de la 27, la 52), demnitatea umană este încălcată pretutindeni, că pârghiile puterii politice, instituţionale, judiciare, militare și ale comunicaţiilor sunt atât de strict și de dogmatic controlate politic încât sunt incapabile să facă altceva decât să perpetueze status quo-ul, frustrând orice opoziţie.
O politică revoluţionară capabilă să ia de coarne „taurul” acumulării compuse de capital și, în cele din urmă, chiar să îl închidă ca prim motor al istoriei umane, necesită o înţelegere mai sofisticată a modului în care se produc schimbările sociale. Eșecurile tentativelor anterioare de a construi un socialism, sau un comunism durabil trebuie să fie evitate, iar din această istorie extrem de complicată trebuie trase toate învăţămintele cu putinţă. În același timp, trebuie admisă și necesitatea absolută a construirii unei mișcări revoluţionare anti-capitaliste coerente. Ţelul fundamental al unei astfel de mișcări ar fi acela de a prelua conducerea socială atât asupra producţiei, cât și asupra distribuirii profiturilor.
