M. Pirloiu (Capital) – Adevărul despre reîntregirea salariilor bugetarilor şi reducerea CAS

Reîntregirea salariilor în sectorul de stat şi reducerea CAS sunt două teme care în ultimele zile au suscitat largi dezbateri, dar mai ales mari speranţe. Într-un stil mioritic, după ce li s-au alimentat oamenilor speranţele, alţii au venit să le spună că măsurile sunt condiţionate de cum va merge economia, de încasările la buget etc. Capital încearcă să explice dacă bugetarii au de ce să spere la majorarea salariilor, dar şi care este spaţiul pentru o reducere a CAS, chiar şi pentru o majorare a pensiilor.

Când preşedintele Traian Băsescu vorbeşte despre “reîntregirea” salariilor în sectorul public, el fiind cel care a anunţat tăierea dureroasă din iulie 2010, în mod normal, ar trebui să te gândeşti că măsura e ca sigură. Şi asta după ce în urmă cu câteva luni preşedintele îi apostrofa pe membrii fostului guvern, în frunte cu Boc, că începuseră să vorbească cu o mare euforie de majorarea salariilor bugetarilor, chiar şi a pensiilor.

Rupând lucrurile din context, ne-am putea întreba când a vorbit preşedintele corect: atunci sau acum? Păi haideţi să vedem ce se întâmpla în noiembrie 2011. Pentru cine nu îşi mai aduce aminte, în noiembrie anul trecut, criza datoriilor din zona euro atinsese apogeul – bursele internaţionale se prăbuşiseră până la minime ale ultimului an, moneda euro era în cădere liberă faţă de principalele valute, majoritatea vocilor anunţau ca inevitabilă o nouă recesiune în zona euro şi se vorbea tot mai des de dispariţia zonei euro şi a monedei europene. În aceste condiţii, cât de potrivit era să se vorbească în România, care este atât de dependentă de economiile europene, de majorări salariale şi de pensii? Cu siguranţă că era o prostie, un discurs populist.

Între timp, liderii din zona euro au reuşit să se mobilizeze şi să ţină lucrurile sub control: Grecia a fost salvată de la un faliment dezordonat care ar fi putut duce la reacţii în lanţ în toată Europa, euro a recuperat puternic şi s-a stabilizat faţă de dolar, bursele au crescut masiv de atunci, iar pentru zona euro se anticipează un avans economic pe întreg anul, chiar dacă unul sau două trimestre ar putea fi pe minus. Cu zona euro cât de cât liniştită, România poate spera acum la un avans economic moderat, la o finanţare mai relaxată a deficitului bugetar şi, de ce nu, la anumite măsuri reparatorii sau de stimulare a economiei.

Cât spaţiu există pentru salariile bugetarilor?

Trebuie ştiut că salariile bugetarilor contează nu individual, ci toate la un loc, la nivelul anvelopei salariale. Astfel, cu cât se eliberează anumite posturi, cu atât există spaţiu mai mare pentru fiecare salariu în parte. Evident, toate trebuind privite în raport cu PIB-ul şi cu productivitatea muncii.

După ce în 2009, factura cu salariile din mediul public atinsese nivelul periculos de 9,2% din PIB, pe fondul majorărilor repetate din anii de veselie 2007-2008, în cadrul acordului cu FMI-UE, Guvernul a agreat să reducă treptat această povară către niveluri mai sustenabile. În mare, se avea în vedere o scădere a ponderii anvelopei salariale în PIB cam cu 0,4% pe an. Ţinta finală este ca factura cu aceste salarii din mediul public să ajungă la 6,4% din PIB în 2014. Ceea ce înseamnă că în 2012, anvelopa salarială poate fi de maximum 7,2% din PIB. După cum se poate vedea, salariile buguetarilor per ansamblu nu depind în discuţiile cu FMI de nivelul încasărilor, ci de PIB. La fel, dacă nu ai contribuţii suficiente, asta nu înseamnă că nu plăteşti pensiile.

În plus, pe lângă faptul că bugetarilor nu trebuie să li se spună că vor lua mai mulţi bani doar daca Fiscul reuşeşte să colecteze mai bine, legea spune că, imediat ce condiţiile economice o permit, salariile lor vor reveni la nivelul de la care au fost tăiate. Anul trecut, se avea în plan menţinerea anvelopei salariale la maximum 39 miliarde lei, care, raportat la PIB-ul estimat în legea bugetului, reprezenta 7,5%. În realitate, salariile bugetarilor au fost chiar mai mici, de 38,5 miliarde lei, iar PIB-ul a crescut peste aşteptări (547 miliarde lei), până la 578,5 miliarde lei. Anvelopa salarială s-a redus astfel la 6,66% din PIB, adică foarte aproape de nivelul la care trebuia să ajungă peste trei ani.

În condiţiile blocării posturilor şi în acest an, doar pe fondul plecărilor naturale din sistem, probabil factura salariilor îngheţate ar coborî undeva pe la 38 miliarde lei. Raportat la PIB-ul nominal pe care guvernul va merge în acest an, de 609 miliarde lei (la o creştere economică de 1,7%), factura cu salariile ar ajunge să reprezinte doar 6,24% din PIB, chiar sub nivelul-ţintă de peste doi ani. Plecând însă de la ţinta de 7,2% din PIB pentru 2012, anvelopa salarială ar putea să se cifreze la maximum 43,85 miliarde lei (10 miliarde euro), ceea ce înseamnă că pentru majorări salariale există un spaţiu de maximum 5,85 miliarde lei. Totul raportat la nivelul de 38 miliarde lei la care ar ajunge dacă ar fi îngheţate. Spaţiul este şi mai mare dacă ne gândim că aceşti bani se duc cu precădere în consum, iar acesta este taxat de stat cu 24%. În plus, dacă ne uităm pe PIB-ul nominal estimat de economiştii ING, de 620 miliarde lei, în condiţiile unei creşteri ecnomice mai modeste, de doar 0,8%, atunci spaţiul pentru recuperări salariale poate fi considerat uriaş.

Aşadar, doar dacă ar majora salariile bugetarilor cu 16%, ducându-le astfel la valoarea nominală din iunie 2010, Guvernul nu ar folosi nici măcar jumătate din spaţiul disponibil. Deşi o asemenea majorare ar însemna o creştere a facturii salariale cu 3 miliarde lei, ministrul Finanţelor a spus că efortul net al bugetului ar fi de 2,3 miliarde lei, mizând probabil pe taxarea consumului şi alte concedieri.

Legate de aceste salarii ale bugetarilor ar mai trebui spuse două lucruri. Reîntregirea lor nu este nici pe departe realizată decât nominal, căci, real, puterea de cumpărare va fi cu peste 10% mai mică decât în iunie 2010. Pentru că inflaţia de la momentul tăierii până la momentul “reîntregirii” va ajunge probabil la 10,5%. Pe de altă parte, cum în continuare în economie se manifestă un deficit de cerere, o asemenea majorare nu va avea efect inflaţionist, ci cel mult de echilibrare a cererii.

Spaţiul pentru tăieri de CAS sau majorări de pensii?

O reducere a CAS la angajat cu 3-5 puncte procentuale, aşa cum a anunţat premierul că urmăreşte, ar putea să se vadă într-o creştere nominală a tuturor salariilor din economie cu 4-7%. Pentru această măsură cei de la Finanţe au spus că efortul net al bugetului ar fi de circa 2 miliarde lei.

Dacă ne uităm la cât de mult spaţiu rămâne după majorările salariale din sectorul public, am putea spune că e loc şi pentru o reducere similară a CAS la angajator.

Luând doar majorările salariale în mediul bugetar şi reducerea CAS la angajat, care presupun un efort bugetar cumulat de 4,3 miliarde lei, acestea reprezintă circa 0,7% din PIB. Mergând chiar până la extrem, că aceste măsuri ar fi finanţate strict prin deficit bugetar suplimentar, atunci nivelul deficitului public ar ajunge la 2,6% din PIB, unde îl văd oricum majoritatea economiştilor. Dar cum am văzut mai sus, avem la dispoziţie un spaţiu suficient oferit de un PIB peste aşteptări. Dacă s-ar mai întâmpla şi o îmbunătăţire a colectării la buget, aşa cum s-a angajat premierul Ungureanu, spaţiul bugetar pentru diferite măsuri pe care le poate lua guvernul creşte considerabil.

Chiar fără îmbunătăţirea colectarii, care actualmente se situează la circa 32% din PIB, faţă de o medie de 40% în UE, am putea să ne întrebăm dacă e spaţiu şi pentru o cât de mică majorare a pensiilor. Pentru acest an, factura cu pensiile e estimată la 47,8 miliarde lei. O majorare a acestora cu 5% în a doua jumătate a lui 2012 ar presupune o creştere a facturii cu 1,2 miliarde lei, ceea ce în termeni de efort net al bugetului ar însemna mai puţin de 1 miliard de lei. Adică, o bagatelă faţă de spaţiul disponibil, ceea ce ne poate duce în situaţia în care guvernul să anunţe şi o asemenea măsură reparatorie pentru pensionari.

Deşi pare populist ca Guvernul să ia toate aceste măsuri în an electoral, nu este decât o pură coincidenţă că spaţiul pentru astfel de măsuri a apărut acum. Personal, nu cred că dacă nu s-ar fi întrunit acest condiţii, cineva ar fi riscat să le pună în aplicare. Pentru că ar fi şters toţi aceşti ani în care am câştigat la credibilitatea politicilor publice.

ZF: Liderii UE decid în următoarele zile soarta zonei euro şi a sistemului financiar global

Şefii de stat şi de guvern din UE vor avea discuţii cruciale în următoarele zile la Bruxelles, la două summit-uri convocate duminică şi miercuri, unde trebuie să stabilească un plan clar, decisiv pentru rezolvarea crizei datoriilor de stat care ameninţă zona euro şi sistemul financiar global.

După doi ani de tergiversări marcaţi de divergenţele dintre Germania şi Franţa, cauzate de interese politice şi economice, mai marii Europei trebuie să răspundă decisiv tensiunilor din pieţele financiare şi presiunilor venite din partea marilor parteneri economici, de la SUA şi Canada la Japonia şi China, care se tem că furtuna din zona euro ar putea degenera într-o nouă criză mondială.

Miniştrii Finanţelor şi guvernatorii băncilor centrale din statele G20 au cerut săptămâna trecută liderilor europeni să prezinte la summit-ul UE de duminică un plan de soluţionare a crizei datoriilor de stat, informează Mediafax.

Între timp, UE a decis amânarea deciziilor cruciale până la un al doilea summit, care va fi convocat miercuri, pentru a-i permite cancelarului german Angela Merkel să-şi asigure majoritatea parlamentară necesară pentru aprobarea hotărârilor.

Criza datoriilor de stat a început în ultima parte a anului 2009 în Grecia, cu un deficit bugetar uriaş şi o datorie publică văzută de mulţi ca nesustenabilă. Consecinţe ale unor erori politice grave care au început încă de la intrarea statului în zona euro, problemele Greciei au continuat să se adâncească într-un ritm accelerat, antrenate pe de o parte de atacurile necontenite de pe pieţele financiare şi, pe de altă parte, de reacţia bulversată a Europei, ale cărei soluţii au venit întotdeauna prea târziu. De la idee la negociere la implementare, deciziile UE au fost în permanenţă cu cel puţin un pas în urma crizei. Pe plan intern, cercul vicios recesiune – măsuri de austeritate s-a dovedit neiertător. Declinul constant al economiei greceşti din ultimii trei ani a condus la scăderea veniturilor statului, iar situaţia a fost agravată de tăierea cheltuielilor publice şi a veniturilor populaţiei, toate acestea accentuând dezechilibrele financiar-fiscale.

Portugalia şi Irlanda au devenit în 2010 victime colaterale ale reacţiei impulsive a pieţelor financiare şi ale procesului politic greoi de la vârful UE, dincolo de problemele interne de o gravitate discutabilă ale celor două ţări. Guvernele de la Lisabona şi Dublin aveau într-adevăr nevoie de reforme fiscale şi economice solide, pentru reducerea deficitului bugetar, aşezarea datoriilor de stat pe un făgaş sustenabil şi încurajarea creşterii economice, însă reacţia pieţelor a fost nemiloasă şi iraţională. Practic, Portugalia şi Irlanda au fost împinse către acorduri de finanţare externă cu UE şi FMI de creşterea artificială, necontrolată, a dobânzilor împrumuturilor accesate de cele două guverne pe pieţele financiare, până la niveluri nesustenabile şi prohibitive.

În 2011, aceleaşi pieţe financiare au început să atace Italia şi Spania prin intermediul obligaţiunilor guvernamentale emise de a treia, respectiv a patra economie din zona euro. Deficitele şi datoriile mari, combinate cu o situaţie economică nefastă, cu problemele politice interne (în cazul Italiei) şi cu agitaţia creată în pieţe şi în sistemul bancar de criza din Grecia au umflat dobânzile plătite de cele două ţări, după acelaşi tipar. Doar intervenţia hotărâtă a Băncii Centrale Europene (BCE) a împiedicat intrarea Italiei şi Spaniei în criză, asigurările date de liderii politici de la Roma, Madrid şi Bruxelles fiind privite cu scepticism de bănci şi investitori.

Totodată, UE a început introducerea unor mecanisme de criză care să poată sprijini ţările sau băncile cu probleme din zona euro. Prima etapă a fost înfiinţarea Fondului European de Stabilitate Financiară (European Financial Stability Fund – EFSF), cu resurse de 440 miliarde euro, care participă deja, ca prime intervenţii, la acordurile de finanţare externă ale Portugaliei şi Irlandei cu UE şi FMI. EFSF are însă caracter temporar, urmând să fie înlocuit în următorii doi ani de Mecanismul European de Stabilitate, un fond permanent de “bailout” al zonei euro cu resurse de 500 miliarde euro.

În vara acestui an, liderii Uniunii Europene au admis că acordul de finanţare externă de 110 miliarde euro încheiat în mai 2010 de Grecia cu UE şi FMI nu îşi va atinge obiectivele, de corectare a deficitului bugetar, stabilizarea datoriei de stat şi implementare a unor reforme structurale profunde, care să asigure un profil financiar solid pentru statul elen pe termen mediu şi lung şi să permită guvernului să revină pe pieţe la jumătatea anului 2013. În plus, guvernul elen a ratat numeroase ţinte financiar-fiscale importante din acord, iritând creditorii internaţionali şi punând sub semnul întrebării continuarea plăţilor de la UE şi FMI.

Astfel, intrarea Greciei în faliment a devenit tot mai probabilă, aproape sigură în ochii pieţelor şi ai observatorilor din întreaga lume, cu toate consecinţele implicite pentru bănci şi pentru moneda euro. Tot mai mulţi comentarori proclamă idei precum destrămarea zonei euro sau eliminarea unor ţări din blocul monetar, iar partidele cu profil naţionalist câştigă constant teren în ţările nordice, unde, la nivelul percepţiei publice, populaţia s-a săturat să audă despre banii contribuabililor folosiţi de guvernele pe care le-au votat pentru salvarea unei Grecii imprudente, lacome şi imature.

Lideri europeni importanţi, inclusiv preşedintele Băncii Centrale Europene Jean-Claude Trichet, au avertizat în ultimele luni că guvernele trebuie să acţioneze urgent pentru a rezolva criza, care ameninţă stabilitatea, credibilitatea şi chiar existenţa euro.

În iulie, UE, FMI şi BCE au căzut de acord asupra unui nou acord pentru Grecia, de 109 miliarde euro, care de această dată implica, în premieră, contribuţia creditorilor privaţi ai Atenei, bănci şi companii de asigurări. În numai câteva săptămâni însă, liderii politici ai Europei şi-au dat seama că au rămas încă odată în urma crizei, că acordul convenit în iulie este insuficient pentru a salva Grecia, iar EFSF ar putea fi prea mic pentru a mai opri furtuna care se apropie de pieţele financiare.

În ultima perioadă, necesitatea extinderii semnificative a resurselor şi atribuţiilor EFSF a devenit clară, iar recapitalizarea masivă a băncilor europene pare inevitabilă, pentru a le permite să absoarbă pierderi mai mari din datoriile pe care le au de recuperat de la Grecia. Dacă în iulie băncile acceptaseră să renunţe la 21% din valoarea obligaţiunilor de stat greceşti cu maturitatea până în 2020, politicienii şi economiştii europeni sunt de părere acum că pierderea ar trebui să se apropie mai degrabă de 50% pentru a transforma datoria Greciei într-una sustenabilă.

Complexitatea procesului politic al Europei impune decizii cât mai urgente la nivelul zonei euro, deoarece, după acordul de principiu dat de lideri, măsurile trebuie ratificate de parlamentele statelor membre înainte de a putea fi aplicate. Astfel apar posibile întârzieri care pot limita eficienţa şi eficacitatea măsurilor.

Odată cu discuţiile despre consolidarea EFSF şi recapitalizarea băncilor au apărut din nou la orizont divergenţele dintre Germania şi Franţa, principalii finanţatori ai salvării zonei euro, care ameninţă să întârzie din nou consensul, în timp ce criza ar continua să crească dincolo de capacitatea măsurilor dezbătute.

Franţa vrea transformarea fondului într-o bancă, finanţată de BCE, idee respinsă însă de banca centrală, care şi-ar depăşi astfel atribuţiile legale, şi de Germania, unde nemulţumirea faţă de finanţarea statelor “risipitoare” şi de ocolirea regulilor în numele solidarităţii europene ameninţă voturile pe care se bazează coaliţia condusă de cancelarul Angela Merkel.

Totodată, Franţa doreşte ca recapitalizarea băncilor europene să cadă în sarcina EFSF, pentru a evita pierderea ratingului triplu A din cauza costurilor ridicate presupuse de astfel de operaţiuni. Băncile franceze au cea mai mare expunere pe datoria de stat a Greciei dintre creditorii străini. Pe de altă parte, Germania consideră că recapitalizarea băncilor ar trebui încercată mai întâi pe pieţele financiare, de la investitorii privaţi, iar numai în cazul unui eşec să se apeleze la guvernele naţionale şi, în final, la EFSF ca soluţie de urgenţă după ce toate celelalte mecanisme vor fi eşuat.

Anticipând negocieri extrem de dificile, liderii europeni au amânat deciziile cruciale pentru un al doilea summit, care va fi organizat cel târziu miercuri, pentru a-i da timp lui Merkel să-şi asigure marjoritatea parlamentară.

Surse europene au declarat vineri în presa internaţională că liderii celor 27 de state membre vor aproba duminică un plan de recapitalizare a băncilor europene cu aproape 100 miliarde euro şi ar putea lansa totodată o reformă pe termen lung a guvernanţei economice a zonei euro. Franţa, care vrea să-şi păstreze cu orice preţ ratingul AAA, a cerut ca băncile să primească termen nouă luni pentru a atinge noua rată minimă a capitalului de rang întâi, de 9% din activele ponderate la risc, potrivit surselor.

Cea mai probabilă soluţie pentru EFSF ar putea fi folosirea fondului pentru garantarea parţială a obligaţiunilor emise de statele din zona euro, pentru a convinge pieţele că pot împrumuta cu încredere Italia şi Spania şi pentru a restaura încrederea în guvernele europene. Prin aceste garanţii, resursele Fondului ar trebui să crească la circa 1.000 miliarde euro

Totodată, documente pregătitoare ale summit-ului care au circulat în ultimele zile în presă arată o altă variantă discutată pentru EFSF: fondul ar putea fi autorizat să cumpere obligaţiuni de stat de pe pieţele secundare pentru a reduce costurile de credit ale ţărilor din zona euro.

În plus, liderii UE iau în calcul fuzionarea EFSF cu Mecanismul European de Stabilitate la jumătatea anului viitor, pentru a crea un fond cu resurse de 940 miliarde euro.

Pe lângă divergenţele dintre Berlin şi Paris privind consolidarea Fondului de Stabilitate şi recapitalizarea băncilor, există diferenţe de opinie şi între Franţa – Germania şi UE – FMI privind cât de mare ar trebui să fie pierderea acceptată de creditorii privaţi ai Greciei pentru a aduce finanţele publice ale Atenei pe o direcţei sustenabilă.

Germania şi Franţa au cerut joi negocieri de urgenţă cu băncile privind contribuţia pieţelor financiare la reducerea datoriilor Greciei.

Subliniind riscurile generate de criza din Europa pentru economia globală şi sistemul financiar mondial, preşedintele SUA, Barack Obama, a discutat joi, într-o videoconferinţă, cu preşedintele francez Nicolas Sarkzoy şi cancelarul german Angela Merkel, îndemnându-i să ajungă la o soluţie până la summit-ul G20 din 3-4 noiembrie.

FMI este îngrijorat că proiecţiile UE privind datoria Greciei ar putea fi prea optimiste şi că este nevoie de o contribuţie mai substanţială din partea creditorilor privaţi, potrivit unor surse europene.

Accentuând incertitudinea, surse oficiale UE au declarat vineri că tot mai multe state din zona euro sunt de părere că ar putea fi necesar să se impună participarea sectorului privat la salvarea Greciei, eliminând contribuţia pe bază de voluntariat promovată până acum.

În funcţie de negocierile din următoarele zile, de compromisul la care se va ajunge şi de reacţia pieţelor, summit-urile de duminică şi miercuri ar putea face diferenţa între începutul revenirii la normalitate şi adâncirea crizei, cu consecinţe greu de anticipat pentru supravieţuirea zonei euro şi stabilitatea sistemului financiar mondial.

ZF: 10 întrebări pentru Guvernul Boc la construcţia bugetului

Bugetul de stat nu a fost finalizat în termenul legal de 15 octombrie şi va ajunge din nou cu întârziere în Parlament, Guvernul Boc ţinând astfel pe loc toată economia în condiţiile în care oamenii de afaceri nu ştiu pe ce indicatori macroeconomici se pot baza anul viitor, scrie Ziarul Financiar.

Executivul nu poate să-şi facă bugetul pe 2012, cel mai important act al unui an fiscal, fără indicaţiile misiunii FMI care vine la Bucureşti de-abia pe 25 octombrie, astfel că şi-a asumat încă o dată încălcarea obligaţiei legale de a trimite proiectul în Parlament până la jumătatea acestei luni, astfel încât să existe timp suficient de dezbatere.

După ce FMI a anunţat înjumătăţirea prognozei de creştere economică la circa 2%, Ministerul Finanţelor trebuie să refacă schiţele proiectului de buget pe anul viitor. Ajustarea în jos a creşterii economice va antrena o diminuare a veniturilor bugetare şi, în consecinţă, ajustări pe partea de cheltuieli. Scenariul recăderii în recesiune a revenit, inducând un nou val de pesimism în mediul de business.

Din cauza riscurilor de contagiune cu problemele economiilor din zona euro, BCR, cea mai mare bancă de pe piaţă, a tăiat din nou prognoza de creştere economică pe 2012 cu un punct procentual, de la 2,9% la 1,9%, în timp ce perspectiva pentru 2013 a fost ajustată negativ de la 3,6% la 2,8%.

Guvernul nu este însă capabil să iasă pe piaţă cu nişte previziuni pe care să le şi justifice şi cărora să le dea credibilitate şi aşteaptă să vină experţii de la FMI şi CE să-i facă socotelile şi să-i confecţioneze un buget.

Bugetul este aşteptat cu sufletul la gură de oamenii de afaceri pentru a avea un reper în construcţia propriilor bugete aferente anului viitor. Fără să ştie pe ce indicatori macro se bazează bugetul ţării şi care sunt premisele avute în vedere de autorităţi, oamenii de afaceri stau blocaţi cu planurile de afaceri.

Şi în anii trecuţi oamenii de afaceri au fost bulversaţi de modul în care au fost construite bugetele şi de frecventele rectificări bugetare realizate pe parcursul fiecărui an, care au facilitat majorarea şi realocarea cheltuielilor, în timp ce supraestimarea veniturilor bugetare a constituit un factor recurent de încurajare a majorărilor de cheltuieli în cursul rectificărilor.

Analiştii au recomandat o abordare prudentă la întoc­mirea bugetului pentru anul viitor, impunându-se măsuri suplimentare de consolidare fiscală. În condiţiile ajustării estimării de creştere economică de la 4% la 2%, plusul de deficit bugetar ar ajunge la aproximativ 0,8% din PIB, conform unor estimări.

Aşa că s-ar impune măsuri de ajustare suplimentare pe partea de cheltuieli sau iniţiative de natură să aducă venituri mai multe la buget. Deja au reapărut idei pre­cum impozitarea pensiilor pentru obţi­nerea de venituri suplimentare la buget.

De asemenea, revenirea salariilor din sectorul public ar putea fi în pericol dacă în calcul intră şi variabila electorală. Având în vedere că 2012 este an electoral, va exista o teamă în privinţa aplicării unor măsuri de austeritate.

Cel mai la îndemână instrument de tăiere a cheltuielilor a fost şi probabil va rămâne capitolul de investiţii.

Rămâne de văzut cât de realist va fi proiectul de buget pentru 2012. Experienţa arată că autorităţile s-au bazat în anii trecuţi pe ipoteze nefundamentate, care au fost ulterior infirmate de realitate şi a fost nevoie de măsuri brutale precum majorarea TVA.

Ce spun analiştii

Dan Bucşa, economistul-şef al UniCre­dit Ţiriac Bank, recomandă reducerea cheltuielilor cu bunurile şi serviciile care s-au majorat inexplicabil în acest an în condiţiile în care şi aparatul administrative s-a redus. “Aceste costuri reprezintă o cincime din totalul cheltuielilor bugetare ale statului, faţă de cheltuielile pentru cofinanţări de fonduri europene şi investiţii de capital care reprezintă, cumulat, doar 14,6% din totalul cheltuielilor bugetare”.

Pe partea de venituri, autorităţile sunt presate de FMI să facă mai mult în combaterea evaziunii fiscale. Creşterea gradului de colectare ia timp, iar o creştere a taxelor nu ar fi indicată având în vedere revenirea lentă a economiei.

Veniturile bugetare ar putea fi afectate de slăbirea activităţii economice în Zona Euro şi, implicit, în România, iar creşterea taxelor nu ar însemna o creştere proporţională a încasărilor bugetare, din cauză că situaţia financiară a populaţiei şi firmelor este încă fragilă. În plus, creşterea poverii fiscale ar însemna reducerea veniturilor disponibile şi ar determina contracţia cererii interne, aşa cum s-a întâmplat în cazul majorării TVA de anul trecut, în opinia economistului-şef al UniCredit Ţiriac.

El aminteşte că majorarea semni­ficativă a gradului de colectare, care este cea mai bună metodă de sporire a veniturilor bugetare în România, necesită timp şi reforme. În plus, cheltuielile buge­tare nu au scăzut niciodată în România într-un an electoral. În aceste condiţii, Bucşa nu crede că este posibil ca deficitul bugetar să ajungă la zero în 2012.

Însă, dacă va deveni realitate scenariul continuării crizei de-a lungul câtorva ani, Guvernul ar putea să fie obligat să rediscute nivelul deficitului bugetar şi chiar să încerce să-l apropie de zero pentru siguranţă maximă. Prelungirea crizei cu încă câţiva ani va pune acut problema deficitului şi a finanţării lui. Iar soluţia care poate să fie luată în discuţie ar fi deficit bugetar zero sau măcar un deficit zero la nivel primar (fără dobânzi).

1. Cât de realizabilă este creşterea economică de circa 2% discutată acum pentru 2012, având în vedere incertitudinea de pe pieţele externe?

Creşterea economică pe care va miza anul viitor Ministerul Finanţelor şi, implicit, Guvernul, este incertă.

Deşi 2012 se profila până acum ca fiind mai bun decât 2011, unii bancheri internaţionali anticipează chiar un avans al PIB de doar 1%, adică o creştere economică mai slabă decât în acest an.

Deocamdată, majoritatea prognozelor converg spre 2%. O prognoză corectă pentru PIB este esenţială pentru construirea bugetului anual.

Experienţa arată însă că autorităţile s-au bazat în anii trecuţi pe ipoteze nefundamentate, care au fost ulterior infirmate de realitate şi a fost nevoie de măsuri brutale precum majorarea TVA.

2. Se vor putea realiza sau nu veniturile bugetare proiectate?

Guvernele care s-au perindat de-a lungul anilor s-au hazardat, în mod uzual, cu proiecte de buget optimiste şi au prognozat venituri bugetare mai mari comparativ cu încasările din anul precedent, riscând o supraestimare a posibilităţilor de a strânge impozite.

Potenţial de creştere a veniturilor există, în principal prin creşterea ratei de colectare. Finanţele au estimat în Strategia fiscal-bugetară pentru 2012-2014 o creştere cu 9% a veniturilor bugetare în 2012 comparativ cu acest an, la 199,7 mld. lei, în condiţiile unei creşteri economice de 3,5-4%.

Însă, dacă economia va creşte cu doar 2% sau mai puţin, plusul încasărilor bugetare trebuie ajustat semnificativ în jos.

3. Va fi Guvernul în stare să reducă şi mai mult cheltuielile dacă nu se vor realiza veniturile?

Dacă ne uităm în trecut, Guvernul a avut mari ezitări la capitolul costuri: restructurarea nu s-a făcut la timp, nici privatizarea, cheltuielile nu au fost ajustate la veniturile în scădere şi astfel deficitul a explodat. De unde pot fi făcute ajustările? Din reduceri de personal în sectorul bugetar, tăieri de salarii, de pensii sau din majorări de impozite.

Reducerea semnificativă a deficitului bugetar anul viitor la 3% din PIB este problema principală. Însă, cheltuielile bugetare nu au scăzut niciodată în România într-un an electoral.  În strategia fiscal-bugetară existentă pentru 2012-2014, autorităţile au prognozat o creştere a cheltuielilor anul viitor cu 5,3%, la 217,4 mld. lei.

4. Dacă derapajul va fi peste aşteptări, vor ajunge autorităţile să impoziteze pensiile ca să salveze bugetul asigurărilor sociale?

Guvernul a modificat anul trecut legea pensiilor şi a majorat vârsta de pensionare, dar primele efecte ale reformei au fost, în mod curios, creşterea deficitului de pensii, în vreme ce Executivul susţinea că intrarea în sistem a un milion de oameni va reduce deficitul.

Pe scena politică au reapărut deja idei precum impozitarea pensiilor pentru obţinerea de venituri suplimentare la buget.

De asemenea, revenirea salariilor din sectorul public ar putea fi în pericol, dar în calcul intră şi variabila electorală. Deficitul total al fondului de pensii ar putea ajunge la finele anului la 3,5 mld. euro, adică 2,7% din PIB-ul estimat pentru 2011 la 544 mld. lei (129 mld. euro), astfel că indexarea pensiilor pare să iasă din discuţii.

5. Va reuşi statul să se împrumute pentru finanţarea deficitului bugetar şi refinanţarea datoriei publice? La ce costuri?

Necesarul de finanţare al României va rămâne ridicat anul viitor, nivelul estimat de analiştii UniCredit fiind de 22,4 mld. euro, în creştere cu 5,7 mld. euro (34%) faţă de nivelul din acest an. Pentru deficitul bugetar din 2012 necesarul de finanţare este estimat la 6,4 mld. euro, cu 0,6 mld. euro peste valoarea din acest an. În contul datoriei publice, necesarul de finanţare va urca cu 5 mld. euro, la 16 mld. euro.

Analiştii se aşteaptă însă ca Finanţele să continue anul viitor să se împrumute preponderent prin certificate de trezorerie din cauza incertitudinilor cauzate de criza datoriilor, care ar putea antrena o creştere a costurilor de finanţare şi a aversiunii la risc. Una dintre probleme este că băncile comerciale prezente în România au atins deja sau se apropie de limita de expunere pe titluri de stat româneşti.

6. Va fi necesară majorarea dobânzii la lei în condiţiile agravării tensiunilor externe şi cum va afecta bugetul o asemenea măsură?

Presiunea pe dobânzi a fost resimţită de Ministerul Finanţelor în ultima perioadă. Astfel, a repărut o situaţie de tensiune în care Trezoreria statului nu şi-a mai respectat programul de emisiune anunţat şi a recurs chiar la respingerea în bloc a ofertelor.

În contextul în care BNR a vorbit despre încurajarea creditării în moneda naţională şi pregăteşte un regulament de restricţionare a creditului în valută, unii analişti încep să se gândească la o posibilă reducere a rezervelor minime obligatorii la lei care reducă presiunea pe dobânzile din piaţă.

Tensiunile internaţionale şi nervozitatea pieţelor externe s-au reflectat în creşterea rapidă a CDS-urilor, însă acestea au rămas sub nivelul din 2009, iar rezervele internaţionale ale BNR, de circa 35 mld. euro, acoperă datoria pe termen scurt.

7. Va reuşi ministrul afacerilor europene să majoreze gradul de absorbţie a fondurilor europene de la 3% la 20%, aşa cum s-a angajat?

Fost comisar european, care a reuşit să-şi menţină credibilitatea prin menţinerea unei viziuni de tehnocrat, ministrul afacerilor europene Leonard Orban şi-a asumat o ţintă foarte ambiţioasă pentru primul său an de mandat: atragerea a aproape 4 miliarde de euro din fondurile europene până la finele lui 2012.

Efortul pe care ar trebui să-l facă Orban ar trebui să fie supraomenesc pentru ca acesta să reuşească anul viitor o absorbţie de 20% din cele 19,7 mld. euro puse la dispoziţie de Comisia Europeană, în viziunea specialiştilor.

Misiunea lui se anunţă cu atât mai dificilă având în vedere că din 2007 până în prezent în economia locală au intrat doar 725 mil. euro, bani curaţi de la Bruxelles, adică 3,7% din fondurile puse la dispoziţie de UE.

8. Cât va aloca Guvernul pentru investiţii publice în 2012 ştiut fiind că acestea au fost principalul instrument de manevră pentru încadrarea în deficitele stabilite cu FMI?

Cheltuielile de capital, adică investiţiile făcute de stat, au fost pe o tendinţă descendentă în ultimii doi ani şi jumătate comparativ cu vârful atins în 2008, de 26,7 mld. lei, iar scăderile au continuat şi în primele cinci luni din acest an în ciuda îmbunătăţirii vizibile a încasărilor bugetare.

Analiştii au repetat în ultimii doi ani că investiţiile, în special în infrastructură, au fost neglijate, ceea ce a lovit direct în economie, în capacitatea de a ieşi din recesiune. Cheltuielile de capital au fost, din păcate, instrumentul prin care s-au ajustat cheltuielile bugetare pentru atingerea ţintelor de deficit bugetar în ultimii ani. Lunile iunie şi iulie au venit cu veşti bune, cheltuielile de capital dând semne de revenire, însă în august au revenit pe scădere comparativ cu anul trecut.

Pe hârtie există foarte multe programe, dar în realitate investiţiile statului sunt la pământ. Iar calitatea slabă a infrastructurii demonstrează eficienţa scăzută a cheltuielilor realizate.

9. Vor reuşi autorităţile să restructureze şi să privatizeze companiile de stat ale căror pierderi afectează bugetul după ce în 2011 n-au făcut nimic?

Guvernul actual nu a făcut nicio privatizare, deşi are un astfel de calendar – iar în unele cazuri doar câteva luni de răgaz. În schimb, a negociat cu FMI scurtarea listei companiilor de stat ale căror pierderi trebuie avute în vedere la calculul deficitului bugetar, de la 30 la doar 10 societăţi, prin scoaterea din evidenţe a aeroporturilor şi CET-urilor locale.

Privatizarea pe bursă a 9,89% din OMV Petrom a eşuat în iulie şi va fi reluată în 2012. Vânzarea a 15% din Transgaz şi Transelectrica ar urma să se finalizeze până la finele anului. Între timp companiile de stat produc pierderi majore. Cele 123 de companii de stat sau regii autonome au avut pierderi totale în 2010 de 393 mil. euro, respectiv de peste un milion de euro pe zi, potrivit calculelor ZF şi ale Gândul. Pierderile celor mai mari companii ar urma să fie incluse în calculul deficitului, dar Guvernul a cerut FMI scurtarea listei. Este o încercare de amânare a unui verdict care ar suna aşa: ceea ce aduce pierderi nu poate fi menţinut pe piaţă.

10. Cum vor reuşi PDL şi Guvernul să aplice măsurile de ajustare fiscală în anul electoral 2012?

Ecuaţia bugetară este complicată de alegerile de anul viitor, România având un istoric de derapaje în astfel de conjuncturi. Deşi posibilitatea unui derapaj fiscal în anul electoral 2012 nu este exclusă, prezenţa FMI în România poate fi o garanţie că limita abaterii de la ţinta de deficit bugetar pentru anul următor va rămâne rezonabilă. În anii electorali, instituţiile financiare internaţionale tind să devină mai sceptice, crescând neîncrederea. Impactul ajustării creşterii economice asupra bugetului este semnificativ.

În condiţiile ajustării estimării de creştere economică de la 4% la 2%, plusul de deficit bugetar este de 0,8% din PIB. Rămâne de văzut dacă autorităţile vor încerca să negocieze o ţintă de deficit bugetar mai mare şi dacă instituţiile internaţionale vor fi de acord. În caz contrar, măsurile de ajustare va trebui implementate sau acordul cu FMI va fi abandonat.

EvZ: Interviu Sebastian Lazaroiu

Sebastian Lăzăroiu consideră că guvernul ar trebui să-şi asume răspunderea în parlament pe acest proiect, chiar şi cu riscul ca UDMR să trântească executivul. Fostul ministru al Muncii, Sebastian Lăzăroiu, a acordat “Evenimentului zilei” primul interviu de după demiterea sa din funcţie. El vorbeşte despre evoluţia până la alegeri a proiectului “Albă ca Zăpada”, despre motivele demiterii sale din guvern, despre relaţiile din interiorul coaliţiei de guvernământ, dar şi despre traseul viitor al USL.

EVZ: Domnule Sebastian Lăzăroiu, v-a sunat preşedintele până la urmă, că aşa spunea într-o emisiune televizată?

Sebastian Lăzăroiu: Nu, l-am sunat eu pe preşedinte. Dar eu nu am vrut iniţial să-l sun imediat după pentru că eu nu sunt genul victimă, nici un plângăcios care să-l sune pe tăticul că i s-a întâmplat ceva. A trecut o eprioadă, l-am sunat, am şi avut o discuţie

Şi aţi vorbit despre demiterea dvs. din guvern?

Nu, chiar deloc. N-am discutat absolut deloc despre momentul revocării. Am discutat chestiuni serioase de care România are nevoie în momentul ăsta, marile proiecte pentru România: regionalizare, descentralizare, votul uninominal, şi de actualul relativ blocaj politic pentru că în momentul ăsta este un relativ blocaj politic.

Credeţi că sunteţi o victimă a baronilor din PDL.

Termenul de victimă în general mă deranjează pentru că eu nu mă văd pe mine ca pe o victimă. Chiar nu sunt, nu am fost vreodată.

În sensul că aceşti oameni au forţat îndepărtarea dumneavoastră.

Nu, nu cred că asta a fost. E posibil să fi fost anumiţi oameni acolo deranjaţi de-a lungul scurtului meu mandat de ministru, de declaraţiile mele. Repet, unii oameni, pentru că dumneavoastră aţi văzut partea vizibilă, cu câţiva doi-trei lideri care au ieşit şi m-au înfierat cu mânie proletară, în schimb foarte mulţi m-au sunat, şi oameni care nu m-au sunat atunci la învestire, ci oameni care m-au sunat după ce mi-am terminat mandatul şi care mi-au spus că sunt alături de mine şi că indiferent de ce stă în spatele acestei debarcări ei m-au apreciat foarte mult.

Domnul Boc v-a dezamăgit?

Nu, nu pot să am dezamăgiri de genul ăsta pentru că eu recunosc că atunci când intri în guvern nu te duci ca la o firmă privată, te angajezi, ai un contract, poţi să-l dai în judecată pe patron dacă ţi-a încălcat nu ştiu ce drepturi, te dă afară fără preaviz. În Guvern premierul te cheamă, premierul îţi spune să pleci, e dreptul lui asta.

A fost o decizie îndreptăţită, pentru că aţi criticat partidul?

Nu, realitatea este că eu nu am criticat partidul.

Aşa au spus cei din PDL.

Nu, nu am spus nici măcar asta, chiar dacă este un lucru adevărat pe care îl ştiu şi ei. Au fost declaraţii pe care eu le-am făcut şi anterior, deci nu era nimic nou. Nu ştiu exact care au fost..

Vă reproşaţi vreo lipsă de tact în această relaţie cu PDL , adică vă gândiţi că poate nu trebuia să spuneţi că nu v-aţi înscrie în partid aşa cum este el acum?

Nu, nu-mi reproşez asta. De altfel, ca ministru eu am încercat să abordez această poziţie foarte instituţională, adică eu n-am depus niciun jurământ în faţa partidului, eu am depus jurământul în faţa preşedintelui României, în faţa românilor. Din punct de vedere al relaţiei cu parlamentul nu am avut în vedere decât programul de guvernare, iar în relaţia cu partidul eu nu aveam decât o singură obligaţie: să acţionez conform doctrinei sale, a valorilor pe care le promovează. Eu zic că am arătat în cele trei luni şi m-am exprimat în acest sens, adică am dovedit prin acţiunile mele că m-am bazat pe valorile de centru-dreapta. Asta era singura mea obligaţia faţă de partidul care m-a susţinut. Nu era obligaţia mea să mă înscriu, e adevărat că nu mi-au cerut niciodată asta şi am apreciat.

Preşedintele Băsescu a fost de acord cu înlocuirea dvs.

A fost şi nici nu avea cum să nu fie pentru că dacă vă uitaţi în istoria revocărilor nici măcar atunci când era în conflict cu premierul de atunci, cu Călin Popescu Tăriceanu, nu i-a refuzat o revocare. Preşedintele nu poate să împiedice un premier să lucreze cu un ministru sau cu altul. Preşedintele era îngrijorat că anumiţi miniştri critică partidul şi nu-şi mai pot obţine sprijinul în parlament. Asta a fost singura, şi de-aia a recomandat membrilor guvernului ca de acum înainte să nu mai facă asta. Şi eu am fost tentat să tratez semnalul din Senat, din problema pe care parlamentarii PDL de acolo o au cu mine, dar uite că eu nu am mai fost ministru şi uite că de cinci ori a fost amânată legea asistenţei sociale.

Poate că asta a fost motivul. Poate că declaraţiile au fost doar pretextul, poate că de fapt ce nu le convenea erau schimbările din sistem.

Nu mi-am pus problema că ar putea să fie aşa, dar ar fi trist să fie aşa. E adevărat că eu înainte de a promova proiectul asistenţei sociale am încercat să arăt care-i buba, de ce avem nevoie de o nouă lege a asistenţei sociale şi eu de-aia am venit, nu cum s-a interpretat ca un atac la opoziţie, eu am prezentat statisticile cu fraudele din sistem, pe fiecare primărie după culoarea politică. Eu am simţit şi din modul în care sunt scrise legile asistenţei sociale acum, am simţit o complicitate între toate partidele şi o parte din electorat cu poemenile electorale şi am vrut să atrag atenţia asupra porblemei înainte de a promova proiectul.

Aici vorbiţi şi de PDL?

Da, eu i-am menţionat pe toţi, sigur că cei mai vocali au fost cei de la USL, care au spus că nu se regăseau în statisticile respective. Erau 63% din totalul fraudelor erau la primăriile PSD şi PNL, dar erau 20% şi ceva şi la PDL. Eu le-am menţionat pe toate şi am vrut să arăt de ce este nevoie de o nouă lege a asistenţei sociale.

Sigur, când te uiţi la modul în care sunt scrise actualele legi, că nu ai niciun fel de sancţiuni, că ai o inspecţie socială slabă, pe ponderea fraudelor te gândeşti că s-ar putea să ai o problemă în parlament când vrei să-ţi treci legea şi eu nu plecasem împăcat.

De-asta am şi trimis acea scrisoare la începutul sesiunii fiecărui parlamentar, bănuiam că va fi o rezistenţă acerbă. Era de datoria mea să le explic măcar romînilor, să le spun unde este hiba în sistem şi ce o rezolvă legea actuală. Ştiam că acolo în parlament s-ar putea să fie mari probleme din cauză că este un sistem care s-a perpetuat ani de zile, şi repet iată nu mai sunt ministru, deci nu cred că au o problemă cu ministrul Lăzăroiu, acum este un alt ministru.

Doamna Sulfina Barbu nu mai insistă pe tema asta.

Nu, ea încearcă, se duce, şi am văzut că a acceptat toate amendamentele opoziţiei, deci a încercat să facă concesii, Senatul nu este cameră decizională, Camera este. Nu cred că are cineva ceva cu doamna Sulfina Barbu, nu cred că avea cineva ceva cu mine, cred că aveau ceva cu legea asistenţei sociale.

Ce sfat i-aţi dat Sulfinei Barbu în legătură cu această lege?

Nu i-am dat niciun sfat, aici depinde de stilul personal şi de modul în care abordezi lucrurile. Eu recunosc că voiam să am o abordare în forţă cu parlamentul, cumva am vrut să-i pun la zid şi să le spun: astea sunt hibele sistemului, românii le ştiu deja pentru că le-am explicat, le-am comunicat, e decizia voastră. Cei care vă opuneţi actualei legi, de fapt vreţi să menţineţi hibele. Asta a fost, recunosc, strategia mea.

Deci vă aşteptaţi la un sfârşit uşor contondent.

Mai târziu sau mai devreme, dar asta a fost strategia mea, pentru că alternativa care ar fi fost, să stau şi să negociez cu ei ori eu ştiam că am nişte termene, acordul cu FMI deja s-a depăşit, legea cadru a asistenţei sociale trebui a trecută până la 30 septembrie, dacă stăteam la negocieri cu liderii grupurilor parlamentare, cu preşedintele Senatului, Mircea Geoană care are are şi el agenda lui de imagine, vă daţi seama că dura trei patru luni şi atunci singura şansă era să intru în forţă, să am parteneri în povestea asta românii. Să le spun adevărul, ei să ştie cum arată sistemul şi de fapt să spun asta-i legea care rezolvă problemele dacpă nu o votaţi sunteţi complici cu hibele din sistem.

Vorbeaţi de un blocaj politic. Vă referiţi la coaliţia de guvernământ. Mai credeţi că se va face regionalizarea, votul uninominal, votul prin corespondenţă?

Mi-e teamă că nu. Dacă vreţi le luăm pe fiecare în parte, trebuie spuse câteva lucruri.

Regionalizarea nu avantajează niciuna dintre marile maşinării electorale, nici a PSD-ului, nici a PDL-ului. Mie mi se pare că aici UDMR-ul este folosit mai mult ca un ţap ispăşitor: noi am vrea dar ei nu vor. Este adevărat că ei sunt mici au 7%, dar fără ei nu putem. E clar că sunt oameni, ştiu preşedinţi de CJ-uri care sunt susţinători frecvenţi ai regionalizării şi ai descentralizării dar evident că cei mai mulţi nu sunt de părerea asta şi folosesc joaca asta de-a ungurii care nu vor.

Dar regionalizarea este un proiect esenţial pentru dezvoltarea României în următorii ani din două puncte de vedere: pe de o parte avem fondurile europene, care pot fi absorbite dacă am avea nişte regiuni de dezvoltare mult mai mari, pe de altă parte crearea unor noi regiuni înseamnă şi schimbarea instituţiilor la nivel local aşa cum sunt acum şi relaţia între nivelul local şi nivelul central. Pentru că ai descentralizarea, descentralizezi competenţele de la nivelul judeţelor la nivelul primăriilor, de la nivelul ministerelor chiar la nivelul primăriilor, laşi la regiuni doar competenţele de dezvoltare şi toată lumea va fi în sfârşit fericită pentru că sistemul funcţionează de la cetăţean începând. În plus, modul în care politic vor fi reconstruite instituţiile de la nivelul regiunilor ar trebui să-ţi garanteze defeudalizarea României. Avem în momentul ăsta construcţia asta ierarhică de sus în jos de la guvern ministere, preşedinţi de consilii, primari, şi vasalul ultim care este cetăţeanul este un sistem feudal şi construind regiuni mai mari poţi să destructurezi acest sistem.

Ce spune Kelemen Hunor că asta se poate face la trei luni după alegerile din 2012 este o mare gogoriţă pentru că asta înseamnă să mai stăm încă patru ani cu actualele judeţe. Este o crimă împotriva dezvoltării României. Trebuie să ai alegeri, trebuie să faci regiunile şi apoi să ai alegeri pentru că dacă faci regiunile în 2012 la început ele vor fi funcţionale în 2016 în momentul în care le alegi nişte conduceri legitime. Deci, eu nu înţeleg UDMR de ce se opune, de ce nu se face măcar regionalizarea măcar la nivelul aparatului birocratic, înţeleg că mai sunt discuţii pe câte regiuni, dar avem opt centre care definesc regiunile de dezvoltare deci măcar apartul ministerelor deconcentrate nu se aşează pe aceste opt cente.

Pe urmă avem votul uninominal, iarăşi văd că discuţia porneşte prost de la bun început între partidele aflate la putere pentru că au majoritatea să decidă. Toată lumea vorbeşte de liste, de sisteme de vot, de compensare, uitând că noi am avut un referndum pentru uninominal şi au fost 80% au susţinut asta şi acum noi vorbim de liste cât să fie ponderea şi de compensări. Suntem de acord că în 2008 sistemul de vot a fost greşit şi că a denaturat tot sensul responsabilităţii uninominale, dar acum căutăm tot compensări şi liste. Mi se pare că actuala negociere între PDL-UDMR, componenetele coaliţiei pleacă pe un drum greşit, se pleacă de la premisa că nu a existat niciun făcut un referendum.

UDMR-ul ar pierde dintr-un uninominal pur.

De ce ar pierde, că eu nu am înţeles niciodată logica asta şi nici în discuţiile cu ei nu au fost în stare să-mi explice de ce ei pierd prin vot uninominal, pentru că în realitate nu pierd.

Şi-au făcut ei nişte calcule şi a rezultat.

Şi-au făcut nişte calcule greşite.

Acestea combinate cu reducerea numărului de parlamentari ar face să piardă nu numai în Covasna, ci şi în Braşov, Arad etc.

Nu, simulările arată că ei îşi pot păstra mandatele într-o anumită configuraţie. Dacă se fac 300 de parlamentari niciun partid nu-şi va păstra atâţia parlamentari ca astăzi. Nu înţeleg de ce vorbim de liste când oamenii vor uninominal. Cum faci majoritar în două tururi.

Blocajul din coaliţie este consistent pentru că nu este vorba doar de regionalizare, este vorba şi de votul prin corespondenţă.

Da. UDMR se opune şi votului prin corespondenţă. Acestea sunt priorităţi ale României, nu sunt priorităţi ale PDL sau ale altui partid. Avem trei milioane de oameni care locuiesc în afara graniţelor şi noi nu vrem să le dăm dreptul elementar, dreptul de a vota. S-a dovedit până acum că a înfiinţa mai multe secţii de votare nu rezolvă problema. Votează 100- 150.000. N-or vota trei milioane, dar măcar le dai posibilitatea asta, le dai un instrument prin care nu mai trebuie să străbată distanţe astronomice.

Votul prin corespondenţă n-ar trebui să fie introdus doar pentru cei din afara ţării. Ar trebui să fie introdus şi pentru cei din interior, pentru că sunt oameni care efectiv sunt în imposibilitatea de a vota, pentru că se deplasează dintr-un loc în altul, şi practic le iei dreptul de vot. De ce să nu le dai şi lor posibilitatea să voteze de la distanţă. Povestea asta cu se poate frauda uşor este ca şi cum aruncăm apa cu tot cu copil din copaie. Putem să facem în aşa fel încât sistemul să fie securizat.

Poate fi depăşit impasul din coaliţie?

Nu ştiu. Mă uit de pildă că PDL spune că vrea să negocieze cu UDMR şi este dispus să accepte 12 regiuni. Foarte bine. Numărul de opt nimeni nu a spus că este bătut în cuie. Ăla e subiect de negociere. Şi 12 este mai bun decât 42. Dar când te duci la negocierea asta şi-ţi iese un prim-vicepreşedinte PDL şi spune că regionalizarea o să se facă după 2012 nu cumva începi să-şi pui întrebări? Cât de mult vrea PDL acest lucru? Un prim-vicepreşedinte…

Domnul Frunzăverde.

…iese, înainte de a negocia cu UDMR şi îşi spune părerea. Părerea coincide cu a UDMR. Păi înseamnă că nu mai e nimic de negociat. Şi UDMR vrea tot după 2012. Cred că PDL ar trebui să identifice în interior cât de mare este opoziţia faţă de acest proiect. Pe de altă parte, eu sunt realist. Eu nu sunt naiv. Îmi dau seama că de dragul stabilităţii guvernării nu pot să impui orice. Dar aici nu vorbim de orice. Vorbim de un proiect care asigură dezvoltarea României pentru mulţi ani de acum încolo. Dacă nu-l facem în 2012, nu-l mai putem face decât în 2016. Pierdem patru ani. Nu-i un proiect oarecare să pui în balanţă ecuaţia guvernării şi să spui că putem să renunţă la şsta de dragul stabilităţii. Nu ştiu. Eu cred că ar trebui cântărit mai bine.

Să se renunţe la majoritatea cu UDMR?

Nu ştiu. Până la urmă, dacă un proiect este suficient de important pentru România şi sunt mulţi cei care cred în acel proiect şi pentru viitorul României în special eu cred că un guvern responsabil trebuie să-l ia în calcul şi poate să-şi asume răspunderea.

Pai vine moţiune şi poate o votează UDMR.

Poate votează, poate nu votează. Eu cred că trebuie dat un semnal foarte clar că este un proiect cu adevărat important pentru România. O să cadă guvernul, asta e. O să vină poate alt guvern şi o să-şi asume răspunderea, dar trebuie dat acest semnal că nu este o joacă, că nu e orice, că poţi să renunţi la anumite lucruri.

Asta cu regionalizarea mie mi se pare mult prea importantă pentru România ca să o pui în balanţă cu ecuaţia guvernării. Şi, evident, problema celor 300 de parlamentari cu care UDMR nu este de acord. Probabil că nu se va face. Se poate face prin lege. Încă o dată, este un referendum în spate care a fost validat şi în care românii şi-au spus părerea.

Nu mai zic de parlament unicameral că acolo ţine deja de revizuirea Constituţiei, dar şi asta este altă poveste. Toată lumea vrea să revizuiască Constituţia, dar aceiaşi oameni politici din majoritate ies la televizor şi spun că nu se poate face revizuirea Constituţiei pentru că nu sunt două treimi. Sunt de acord cu asta. În momentul de faţă aliniamentele sunt de aşa natură încât nu ai cum să schimbi lucrurile. Prima întrebare este de ce o mai faci dacă ştii din start că nu ai două treimi şi că nici măcar nu poţi să negociezi pe anumite puncte. A doua chestiune este că nu mă aştept ca în următorul parlament, deci din 2012, să fie alt gen de distribuţie care să-ţi permită coagularea a două treimi. Deci Constituţia nu se va revizui nici în următorul mandat. Noi dacă ştim că nu se va revizui, dar ne dăm seama că sunt o mulţime de lucruri care ar trebui introduse în noua constituţie, lucruri legate de imunitatea parlamentară, de deficitul de 3%, justiţia, dacă ştii că sunt şi nu poţi să revizuieşti Constituţia, atunci de ce să nu pleci cu o nouă constituţie, de ce să nu pleci cu ideea unei noi constituţii. Asta înseamnă să rescrii actuala Constituţie şi s-o rescrii în funcţie de nevoile României şi de schimbările care se produc pe plan european, chiar pe plan mondial. Eu cred că multe state vor fi nevoite să îşi rescrie constituţiile după actuala criză economică care, repet, nu este o criză economică, este o criză profundă şi a sistemului politic.

Şi în ce ar consta o asemenea rescriere a Constituţiei?

Asta înseamnă că parlamentul se poate transforma în adunare constituantă şi va proceda la elaborarea unei noi constituţii. Pentru asta ar trebui să vedem care sunt marile hibe ale actualului sistem, de ce am ajuns în situaţia asta, de ce am ajuns ca în 2008 să avem creştere economică de 7% şi deficit de 5%. Aşa ceva eu n-am mai întâlnit în lumea asta. Deci dacă urmăreşti ce s-a întâmplat din punct de vedere politic de ai ajuns acolo o să ştii ce trebuie să schimbi în noua Constituţie.

E clar că trebuie impuse nişte constrângeri pentru cei care la un moment dat guvernează şi pentru modul în care se iau deciziile. Altfel ceea ce s-a întâmplat în 2007 se poate întâmpla şi în 2012. Să vină un grup de parlamentari cu şase luni înainte de alegeri care să spună “vrem mărirea pensiilor cu 100%”. Vă garantez că tot parlamentul va vota pentru ea.

Să ştiţi că mulţi parlamentari PDL, şi chiar şi ai PNL, în 2007 când au votat pentru creşterea salariilor profesorilor, pentru creşterea pensiilor, nu s-au simţit confortabil. Pur şi simplu au simţit presiunea. Cred că mulţi dintre ei ar fi dispuşi să schimbe lucrurile în aşa fel încât să nu mai aibă genul acesta de presiune populistă, care să-i facă să voteze o prostie, care să ne coste pe toţi pentru mulţi ani înainte. Sistemul trebuie construit în aşa fel încât să protejeze politicienii de o aşa presiune populistă.

Şi cum s-ar putea face asta?

Constituţia ar trebui să prevadă deficit bugetar 0. Cât producem, atât consumăm. Atunci dacă vine cineva cu o iniţiativă să mărim pensiile cu 50% este neconstituţională, deoarece calculele arată că pentru a face o asemenea mărire, trebuie să te împrumuţi de bani ceea ce înseamnă deficit. E simplu. S-a rezolvat problema. Ne putem imagina soluţii şi cu cumpărarea voturilor, care distorsionează în mod evident reprezentativitatea instituţiilor, în principal instituţia parlamentului. Sunt oameni care au intrat acolo doar pentru că au cumpărat voturi. Nu credea nimeni în ei. Atunci pe cine reprezintă ei?

Comunicat de presa PNL referitor la declaratiile ministrului Finantelor, Gheorghe Ialomitianu, 12 octombrie 2011

Partidul Național Liberal apreciază ”exactitudinea” cu care ministrul Finanțelor, Gheorghe Ialomițianu, își amintește declarațiile anumitor lideri politici, precum și „cunoștințele fine” de macroeconomie și legislație europeană pe care acesta pretinde că le deține, dar nu înțelege de ce aproape toți miniștrii PDL sunt certați cu exprimarea în limba română.

PNL atrage atenția domnului ministru, fără a putea fi acuzat că ”ignorează” situația economică, că orice discuție legată de o valoare a deficitului bugetar este lipsită de relevanță, dacă nu este plasată în contextul mai larg al obiectivelor economice, sociale și politice pe care le stabilește un guvern. Deficitul bugetar este expresia voinței politice a executivului și reflectă, în primul rând, rezultatul folosirii resurselor publice prin intermediul altor politici decât cea fiscală. Nici măcar din perspectiva stabilității macroeconomice, valoarea programată și, ulterior, efectivă, a deficitului nu este utilă decât în corelație cu alți indicatori, precum rata inflației, ritmul de creștere economică, rata șomajului, nivelul deficitului de cont curent etc.

În opinia noastră, o discuție despre o valoare anume a deficitului bugetar pentru anul viitor este prematură acum. Înainte de toate ar fi indicat să cunoaștem țintele guvernului pentru economia și societatea româneasca și parametrii pe care executivul îi ia în considerare atunci când construiește bugetul cu care va veni în Parlament.

            Partidul Național Liberal sprijină ideea unui buget echilibrat pe durata unui ciclu de afaceri, exprimându-și speranța că și ceilalți decidenți politici înțeleg implicațiile unei asemenea abordări. PNL subliniază necesitatea creșterii responsabilității în gestionarea resurselor publice și solicită Guvernului să nu mai împiedice îmbunătățirea productivității, accesul la tehnologii adecvate, dezvoltarea capitalului uman, dezvoltarea sectorului privat, precum și să renunțe la împovărarea generațiilor viitoare prin creșterea datoriei publice – care este suma deficitelor bugetare din fiecare an. 

12 octombrie 2011   Departamentul de Analiză Politică și Comunicare

Financial Times: finanțele publice britanice sunt într-o situație mai proastă decât se credea. Lipsesc 12 miliarde de lire sterline

Miniștrii britanici vor fi informați în această toamnă despre apariția unei „găuri negre” de 12 miliarde lire sterline (13,8 miliarde euro) în finanțele statului, anunţ care ameninţă să deraieze strategia coaliţiei de guvernare de a reduce deficitul bugetar, potrivit cotidianului Financial Times.

Publicația a replicat modelul folosit de Biroul pentru Responsabilitate Bugetară, instituție independentă, în privinţa împrumuturilor executivului şi a ajuns la concluzia că deficitul structural pentru 2011-2012 este acum cu 12 miliarde de lire, sau circa 25%, mai mare decât se estima anterior.

Cu numai două luni rămase până la discursul ministrului de Finanţe din 29 noiembrie, coaliţia de la guvernare are de ales între a extinde măsurile de austeritate şi pentru următorul ciclu parlamentar, să introducă noi reduceri de cheltuieli sau să majoreze taxele pentru a echilibra bugetul.

Readucerea finanţelor publice la normal pentru următorul exerciţiu bugetar ar necesita măsuri echivalente cu majorarea TVA de la 20% la 22,5%. Nu a fost luată încă nicio decizie, notează FT, însă unii specialişti ai Trezoreriei consideră că noi măsuri fiscale vor trebui adoptate într-o astfel de situaţie. Unii miniştri „cu greutate” cunosc, însă, situaţia finanţelor publice şi ar prefera continuarea măsurilor de austeritate pentru reducerea deficitului, în locul introducerii de noi taxe, notează cotidianul.

Cercetarea FT, efectuată pe parcursul verii, a arătat o capacitate de rezerva a economiei mai redusă decât anticipa anterior Biroul pentru Responsabilitate Bugetară, situaţie care va forţa instituţia să prognozeze o creştere economică mai lentă în următorii ani şi noi derapaje în reducerea deficitului.

Economiştii folosesc estimările privind capacitatea de rezervă pentru a determina nivelul de împrumut al guvernului care va fi anulat de recuperarea economică, respectiv sumele care necesită majorări de taxe sau reduceri de cheltuieli pentru a fi eliminate.

În martie, Biroul pentru Responsabilitate Bugetară a estimat că actualul deficit bugetar va fi de 99 de miliarde de lire sterline pentru 2011-2012, din care 49 miliarde de lire este structural şi necesită măsuri în parlament. Instituţia a justificat aceste cifre la momentul respectiv pe baza estimărilor privind o capacitate de rezervă de 3,9% din venitul naţional pentru 2011-2012.

Banca Angliei şi Fondul Monetar Internaţional au avertizat, recent, că apar tot mai multe dovezi care indică o capacitate de rezervă mult mai mică decât se considera, astfel că recupererea va fi mai slabă.

Potrivit calculelor FT, realizate după metodologia Biroului pentru Responsabilitate Bugetară, în cea mai bună situaţie, deficitul structural pentru 2011-2012 este de 61 de miliarde de lire sterline şi nu de 49 miliarde de lire. FT a prezentat calculele efectuate Biroului pentru Responsabilitate Bugetară, care a admis că acestea respectă metodologia instituţiei. (Sursa: Mediafax, FT)

sursa: Cogitus

Mediafax – Lazea, BNR: Deficitul bugetar va depăşi ţinta de 3% din PIB în 2012, chiar şi în scenariul optimist

Deficitul bugetar va depăşi anul viitor ţinta de 3% din PIB după metodologia europeană de calcul, chiar şi într-un scenariu optimist în care creşterea economică va fi de 4%, potrivit economistului şef al BNR, Valentin Lazea. ”În primul rând, trebuie avut în vedere că, potrivit calculelor Comisiei Europene şi a Băncii Centrale Europene, deficitul bugetar în termeni ESA al României se va situa la circa 3,6% din PIB în anul 2012, chiar în ipoteza optimistă a unei creşteri economice de 4%”, a arătat Lazea într-o prezentare la Conferinţele BCR.

Mai mult, el a arătat că estimarea de creştere economică pentru anul viitor, în prezent de 3,5-4%, ar putea fi revizuită semnificativ în jos, la 2,5%, având în vedere contextul internaţional şi pierderea de “tracţiune” a exporturilor, iar în această situaţie deficitul bugetar ESA s-ar situa la aproximativ 4,2% din PIB.

El a adăugat că, dacă nervozitatea pieţelor de pe pieţele financiare se menţine, aceasta s-ar putea transfera şi pe piaţa internă, ceea ce ar face foarte scumpă finaţareaa deficitului şi ar creşte cheltuielile guvernamentale cu dobânzile. ”Pentru toate aceste motive, Guvernul ar trebui să identifice urgent măsuri suplimentare de reducere a deficitului bugetar cu circa 1 procent din PIB”, a spus Lazea.

Oficialul BNR a afirmat că cel mai bun “candidat” în acest sens sunt impoazitele pe proprietate, care în prezent aduc la buget doar 0,4% din PIB şi a căror triplare le-ar aduce în linie cu nivelurile din alte ţări din Europa Centrală ş de Est.

Potrivit strategiei fiscal-bugetare aprobată recent de Guvern, deficitul bugetar în metodologia europeană este prevăzut să scadă la 4,4% din PIB în acest an, la 3% din PIB în 2012, la 2,5% din PIB în 2013, respectiv la 2,2% din PIB în 2014.  ”Lăudabil, din perspectiva percepţiei externe, este şi intenţia Guvernului de a nu relaxa politica salarială şi cea referitoare la pensii în orizontul următorilor trei ani în pofida calendarului electoral. Totuşi, Guvernului trebuie să fie pregătit pentru a face chiar mai mult, aşa-numitul Plan B, în cazul materializării unor riscuri”, a mai spus Lazea.

El a ţinut să precizeze că opiniile sunt personale şi nu reprezintă poziţia BNR.

C. Siulea: Ar fi bine să limităm deficitul bugetar prin Constituţie?

Se vorbeşte tot mai des de limitarea deficitului bugetar prin Constituţie, mişcarea în favoarea acesteia pare să ia avînt în Europa. Acum cîteva zile ambasadorul german în România spunea într-un interviu că susţine această idee, iar Cristian Preda îi atrăgea atenţia lui Victor Ponta că omologii lui spanioli aflaţi la guvernare au reuşit să obţină acordul opoziţiei pentru constituţionalizarea unui deficit nu de 3%, cum propusese Traian Băsescu, ci de doar 0,4%.

Ideea pare atrăgătoare şi nu e greu de înţeles de ce a luat avînt acum. Spectrul falimentului unei ţări, sau doar al unor datorii foarte împovorătoare, îi îngrozeşte nu doar pe politicieni, ci şi pe oamenii obişnuiţi, pentru că ei ştiu, dacă nu din experienţa lor atunci din instinct sau din experienţa generaţiilor anterioare, că tot ei sînt cei care vor duce greul. Da, clar, ar fi bine să nu ajungem la astfel de situaţii.

Dar să analizăm mai detaliat această idee. În primul rînd, argumentul ei uzual, acela că în democraţii apare inevitabil tendinţa de a mitui cetăţenii, mai ales în preajma alegerilor, e unul care implică, practic, un eşec al sistemului democratic, pentru că fie oamenii se auto-mituiesc iresponsabil sau asistă inerţi la drenarea bugetului în favoarea unei minorităţi, fie sînt o masă de manveră manipulată cinic de o clasă politică ruptă de societate.

Evident, caracterul deprimant al argumentului nu înseamnă că ar trebui să-l ignorăm, dimpotrivă. Dacă e aşa ar trebui să recunoaştem cît mai repede realitatea. Dar şi dacă e aşa, măsura aceasta ar fi doar un paleativ. Dacă e nevoie de constituţionalizarea deficitului, atunci e clar că de fapt avem nevoie de o reformă masivă a sistemului politic care să suplinească, printre altele, şi acel mecanism politic deficitar care acum duce la deficite uriaşe.

Apoi, o astfel de măsură ar fi o garanţie formală care vine să suplinească un deficit de funcţionalitate efectivă. Acest deficit poate fi istoric, ca în ţări de periferie ca România, sau doar ocazionat de criză. Dar oricum ar fi, garanţia formală nu poate să completeze/sporească funcţionalitatea decît într-o anumită măsură. Dacă ţinteşte mult prea sus pentru capacitatea efectivă a instituţiilor reale, valoarea ei se anulează.

Aşa se întîmplă cu o serie întreagă de garanţii formale din Constituţia României, care nu funcţionează deloc. Aşa s-ar putea întîmpla şi cu constituţionalizarea deficitului, care ar putea fi făcută din măsluirea statisticilor, ceea ce nu doar că nu ar ajuta, dar ar agrava situaţia, sau ar putea fi pur şi simplu ignorată. Ce consecinţe ar putea exista, cînd clasa decidentă beneficiază de toate soiurile de imunitate, oficială şi neoficială, formală şi informală?

Apoi, să ne imaginăm cum ar arăta ajustarea bugetului dacă chiar s-ar dori limitarea deficitului. Păi, de fapt nu trebuie să ne imaginăm, ştim deja: se va tăia exact de unde nu trebuie şi nu se va tăia exact de unde trebuie. Bugetarii şi asistaţii sociali cei mai amărîţi vor avea cel mai mult de suferit, în timp ce veniturile şi privilegiile serioase vor fi în continuare protejate, iar corupţia va continua neabătută, cum vedem că se întîmplă chiar în aceste zile, cînd continuă să plouă cu contracte năucitoare.

Deci, haideţi să vedem: ce argumente pro- sau anti- constituţionalizarea deficitului mai putem găsi? Sau ce alte soluţii alternative?

sursa: VoxPublica

Consiliul Fiscal: Atingerea ţintei de 3% pentru deficit în 2012 este foarte dificil de realizat (MEDIAFAX)

Consiliul Fiscal consideră că ţinta de 3% din PIB pentru deficitul bugetar în 2012 este foarte dificil de atins, cu atât mai mult cu cât strategia fiscal-bugetară nu include o analiză a situaţiei companiilor de stat, şi recomandă prudenţă în privinţa creşterii salariilor bugetarilor şi a pensiilor.

Proiectul Strategiei fiscal-bugetare pentru 2012-2014, deficitul bugetar este proiectat să scadă de la 4,4% din PIB în 2011 la 2,2% din PIB în 2014. Strategia prevede o ţintă de 3% pentru deficitul bugetar in 2012 conform ESA95, identică cu cea conformă metodologiei cash.

“Acest lucru implică eliminarea integrală a plaţilor restante ale bugetului general consolidat, dar implicit şi o îmbunătăţire considerabilă a rezultatelor financiare ale companiilor de stat incluse în sfera de cuprindere a sectorului guvernamental, astfel încat acestea să nu genereze un deficit suplimentar. Ajustarea preconizată este ambiţioasă, în special în contextul probabilei reclasificări a unor companii de stat în cadrul sectorului guvernamental înca din acest an, care de altfel este preconizată a mări în 2011 ecartul dintre cifrele cash şi cele ESA95 la un nivel de 0.5% din PIB (deficitul ESA95 prognozat este 4,9% din PIB). În acest context, Consiliul fiscal consideră că atingerea ţintei de 3% conform ESA95 în 2012 este foarte dificil de realizat, cu atât mai mult cu cât textul strategiei nu include o analiză a situaţiei financiare a companiilor de stat şi nu detaliază măsurile ce se intenţionează a fi luate pentru îmbunătăţirea acesteia şi nu cuprinde nici impactul estimat asupra deficitului bugetar, se arată în opinia Consiliului privind Strategia fiscla-bugetară.

Defiitele bugetului general consolidat în bază cash şi ESA95 nu coincid decât în 2012, în 2013 şi 2014 reapărând ecarturi de 0,1% şi, respectiv, 0,2% din PIB.

“Având în vedere şi evaluarea Comisiei Europene, care estimează un deficit în baza ESA95 de 3,6% din PIB pentru anul 2012, Consiliul Fiscal consideră ca măsuri suplimentare de consolidare fiscală ar putea fi necesare pentru respectarea termenului 2012 ca dată limită de ajustare a deficitului excesiv” notează Consiliul Fiscal.

Consiliul Fiscal apreciaza ca fiind realistă traiectoria prognozata pe termen mediu a veniturilor fiscale şi a celor din contribuţii sociale, însă reiterează recomandările anterioare referitoare la respectarea principiului transparenţei statuat prin lege. Este necesară în acest sens o prezentare mai detaliată a bazelor macroeconomice şi a elasticităţilor considerate pentru fiecare categorie de venituri, precum şi prezentarea impactului financiar estimat al măsurilor discreţionare deja adoptate ori care urmează a fi adoptate şi alocarea pe ani a acestuia (acolo unde este cazul).

În ceea ce priveşte măsurile legislative ce se intenţionează a fi adoptate pe orizontul de aplicabilitate al strategiei, este inclusă “lărgirea bazei de impozitare în ceea ce priveste impozitul pe profit”, fără a fi precizat care sunt măsurile concrete avute în vedere în vedere

.Referitor la taxa pe valoarea adăugată, Consiliul arată că strategia stipulează “menţinerea actualelor cote de TVA, cu posibilitatea revizuirii cotelor în anii următori în funcţie de evoluţia economiei naţionale”, formulare care nu reprezintă un angajament ferm pentru o anumita conduita de politică fiscală.

Consiliul Fiscal consideră că Strategia fiscal-bugetară ar trebui sa fie instrumentul esential pentru a asigura coerenţa şi predictibilitatea politicii fiscale pe termen mediu şi, in acest sens, este necesară o definire mai riguroasă a parametrilor care vor afecta nivelul veniturilor bugetare în orizontul de timp de referinţă.

Strategia nu include o comparaţie cu varianta anterioară a documentului care să explice modificarile survenite la nivelul proiecţiilor de venituri, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple în conformitate cu prevederile legale.

“Comparativ cu varianta precedentă a strategiei, în anul 2012, nivelul total al veniturilor bugetare se modifică în sens ascendent cu 370 milioane lei, iar structura veniturilor bugetare înregistrează modificări semnificative. Proiecţia veniturilor fiscale este majorată cu 233 milioane lei (-1,1 miliarde lei), în principal datorită creşterii proiecţiei aferente veniturilor din accize cu 1,5 miliarde lei, compensată parţial de reducerea proiecţiei veniturilor aferente impozitului pe venit cu 555 milioane lei şi a celor din TVA cu 390 milioane lei (Anexa 1)”, menţionează Consiliul Fiscal.

Cheltuielile de personal ale bugetului general consolidat sunt programate să se reducă cu 0,7% din PIB până în anul 2014, însă nu sunt prezentate ipotezele principale care fundamentează această traiectorie – câştigul mediu în sectorul bugetar şi numărul de personal avute în vedere în fiecare an acoperit de Strategia fiscal-bugetară.

Singurele informaţii oferite sunt legate de continuarea aplicării până în 2012 a regulii de înlocuire a unui singur angajat la şapte angajaţi ce părăsesc sistemul bugetar.

“În plus, noul proiect al strategiei fiscal-bugetare nu oferă informatii cu privire la eventualele creşteri salariale în sectorul bugetar în anul 2012, fiind precizată doar «aplicarea etapizată a Legii-cadru nr.284/2010, astfel încât prin majorări succesive ale salariilor de bază, soldelor/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor lunare de încadrare în plată să se ajungă la nivelul de salarizare stabilit conform anexelor la lege», fără a fi menţionat care este procentul de creştere avut în vedere la fundamentarea alocărilor bugetare”, arată Consiliul Fiscal.

În ipoteza în care se are în vedere creşterea etapizată a salariilor din sectorul bugetar pe parcursul anului 2012, Consiliul Fiscal atrage atenţia asupra prevederilor Legii responsabilitaţii fiscal-bugetare, conform carora: “Nu se pot promova acte normative cu mai puţin de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului, în conformitate cu art. 110 alin. (1) din Constituţia României, republicată, care conduc la creşterea cheltuielilor de personal sau a pensiilor în sectorul bugetar”.

Un risc substanţial pentru respectarea ţintelor stabilite pentru fondul de salarii în sectorul bugetar şi, implicit, pentru traiectoria de reducere a deficitului bugetar în perioada de referinţă, este reprezentat de titlurile executorii având ca obiect drepturi de natură salarială obţinute în instanţă de personalul din sectorul bugetar.

Astfel, suma aferentă titlurilor executorii obţinute de personalul bugetar până la 31 decembrie 2010 se ridică la 7,4 miliarde lei (exclusiv inflaţia), iar cadrul normativ in vigoare prevede plata eşalonată a acestei sume pe o perioadă de trei ani începand cu anul 2012, cand ar trebui platită o tranşă de 34% din suma totală (inclusiv inflaţia) – 3 miliarde lei, reprezentând 0,5% din produsul intern brut estimat pentru anul 2012.

Având în vedere impactul bugetar major în anul 2012 şi pe termen mediu, Consiliul Fiscal recomandă o abordare prudentă a deciziei de acordare a creşterilor salariale în sectorul bugetar până la clarificarea modului în care va fi eşalonata plata sumei aferente titlurilor executorii având ca obiect drepturi de natură salarială.

Conform strategiei, atingerea ţintei de deficit bugetar în anul 2012 depinde de reducerea semnificativă a cheltuielilor cu “alte transferuri”, fără însă a fi explicate măsurile care vor asigura această ajustare. Astfel, aceste cheltuieli sunt prevăzute a se diminua cu 0,8% din PIB faţă de anul 2011, până la un nivel de 2,2% din PIB.

De asemenea, strategia nu include distribuţia cheltuielilor bugetului general consolidat în clasificatie funcţională – pe principalele sectoare (educaţie, sănătate, transporturi etc.) – cu toate că legea responsabilităţii fiscal-bugetare menţionează obligativitatatea prezentării acestor informaţii.

În opinia Consiliului Fiscal, este obligatoriu ca în anii următori să se evite derapajele de la o politică fiscal-bugetară strictă şi prudentă (cum ar fi reversarea nesustenabilă a unor măsuri de ajustare

implementate deja) care ar putea conduce la deteriorarea percepţiei de risc faţă de România, mai ales în contextul actual de criză a datoriilor suverane în cazul unor ţări la nivel internaţional.

În opinia Consiliului Fiscal, balanţa riscurilor în ceea ce priveşte politica fiscal-bugetară în anii următori înclină mai degrabă pe partea negativă (un deficit bugetar mai mare decât cel proiectat), chiar dacă activitatea economică este proiectată să accelereze începand cu 2012.

În acest context, în opinia Consiliului Fiscal, strategia ar trebui sa conţină un capitol separat care să evalueze riscurile care pot afecta prognoza indicatorilor macroeconomici şi bugetari, precum şi eventualele măsuri avute în vedere în ipoteza în care aceste riscuri se materializează, mai ales având în vedere recentele evoluţii de pe pieţele financiare internaţionale.

În plus, Consiliul Fiscal recomandă o abordare prudentă a eventualelor creşteri de cheltuieli sociale (salarii în sectorul bugetar, pensii şi ajutoare sociale) planificate pentru anii următori şi consideră absolut necesară implementarea unei strategii pe termen mediu de reechilibrare financiară a bugetelor de asigurari sociale, în special a bugetului de pensii.

Consiliul Fiscal este o autoritate independentă, compusă din cinci membri cu experienţă în domeniul politicilor macroeconomice şi bugetare, care sprijină activitatea Guvernului şi a Parlamentului în procesul de elaborare şi derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor macroeconomice care stau la baza proiecţiilor bugetare şi a politicilor fiscal-bugetare pe termen mediu şi lung.

CriticAtac: Naufragiul lui Berlusconi

Massimo Giannini in La Repubblica. Sursa: Presseurop.eu

Slăbirea bruscă a Italiei pe pieţele financiare a însemnat pierderea credibilităţii unui Silvio Berlusconi care asigura că ţara sa mergea bine. Astăzi Il Cavaliere este invizibil şi guvernul său este obligat să determine votul unui plan de austeritate a cărui eficacitate este departe de a fi evidentă.

Acum, cineva trebuie să le ofere explicaţii cetăţenilor italieni cum a fost posibil, de astăzi pe mâine, să se ajungă de la “nava care pluteşte“, despre care vorbea premierul Silvio Berlusconi, la “Titanicul” ministrului Economiei şi Finanţelor, Giulio Tremonti. Cineva va trebui să ofere clarificări opiniei publice confuze cum a fost posibil să se ajungă, în câteva ore, de la legenda lui Berlusconi despre o Italie “care deja a ieşit din criză şi a depăşit-o mai bine decât alţii“, la haosul despre care vorbeşte Giulio Tremonti, într-o ţară în care, din cauza datoriei publice, “există riscul compromiterii viitorului cetăţenilor şi al generaţiei următoare“.

În această prăpastie de polemici publice şi falsuri mediatice se ascunde eşecul unui guvern care timp de trei ani a negat într-un mod condamnabil realitatea, iar acum s-a lovit brutal de probleme. Nimeni nu le-a oferit şi nu le va oferi explicaţii cetăţenilor şocaţi în legătură cu acest eşec macabru şi dureros.

Un al doilea “i” pentru PIIGS

În mod clar, nu va oferi explicaţii unicul artizan al acestei înşelătorii, adică primul-ministru, acest “Cavaler Inexistent” (“Il Cavaliere Inesistente“), precum în romanul lui Italo Calvino. De o săptămână nu a mai apărut în public.

Italia este subiect de speculaţii şi există toate pretextele posibile pentru a fi criticată: premierul este considerat “corupt” pe fondul unei sentinţe civile derivată dintr-un caz penal, coaliţia guvernamentală este afectată de disensiuni, sunt miniştri vizaţi de proceduri penale pentru presupuse legături cu grupuri mafiote, există lupte interne în aparatul de stat. În acest context penibil, Italia a devenit al doilea “i” al acronimului statelor cu probleme financiare din zona euro – PIIGS – Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania. Iar Silvio Berlusconi păstrează tăcerea.

Există zvonuri că s-ar pregăti de organizarea vacanţei în Antigua. Trece din postura de vedetă pe scena globală în cea de animator al satului de vacanţă, cum a mai făcut şi în vara anului 2006. Tăcerea asurzitoare este umplută de o sarcină clară. Pe plan internaţional, cancelarul german, Angela Merkel, şi Ben Bernanke, preşedintele Băncii centrale din SUA, încurajează Italia să menţină măsurile de austeritate.

Opoziţia, constrânsă să închidă ochii

Pe plan intern, preşedintele ţării şi guvernatorul Băncii Italiei au obţinut acea minimă “coeziune naţională” pentru adoptarea planului de austeritate. Ministrul Economiei a mers în plenul Senatului pentru a impulsiona adoptarea pachetului de măsuri de austeritate, o ultimă soluţie pentru a contracara atacul final al pieţelor financiare. Giulio Tremonti a avut un discurs grav, vorbind de “opţiuni irevocabile“.

A relansat imaginea unei Europe care are o “întâlnire cu propriul destin“, o Europă conştientă că “salvarea nu vine de la instituţiile financiare, ci de la cele politice“, iar “politica nu poate face erori“. Dar nici măcar el nu găseşte cuvinte pentru a oferi justificări sau pentru a se scuza pentru toate erorile enorme pe care le-a comis acest Guvern după succesul electoral din aprilie 2008. Niciun fel de “mea culpa“. Doar un apel trist pentru unirea forţelor, pentru că “ţara priveşte” spre clasa politică, “spre Guvern, spre coaliţia guvernamentală şi spre opoziţie“.

Iar apelul este ascultat. Nimeni nu îşi doreşte ca Italia să ajungă în situaţia Greciei şi să tragă în prăpastie întreaga uniune monetară europeană. Nimeni nu doreşte ca o eventuală cădere a lui Berlusconi să fie un spectacol care să aibă vreun preţ de genul falimentului naţional. De aceea, setul de măsuri de austeritate trebuie adoptat.

Dar cu un cost social enorm şi, încă o dată, într-un mod inechitabil, în defavoarea celor slabi. O clasă muncitoare din ce în ce mai extinsă şi mai neprotejată este obligată să suporte contribuţii suplimentare la sistemul de sănătate, blocarea contractelor colective de muncă, reducerea numărului cadrelor didactice sau, în perspectivă, chiar eliminarea unora dintre facilităţile fiscale. Situaţie care, doar din punctul de vedere al creşterii impozitului pe venit, poate genera pierderi de până la 500 de euro de familie.

Chiar şi opoziţia de centru-stânga a acceptat adoptarea în această formă a setului de măsuri de austeritate, cu toate inegalităţile care afectează nu doar contribuabilii, ci şi companiile. Acest pachet de măsuri de austeritate în valoare de 40, 49 sau 65 de miliarde de euro riscă totuşi să nu poată opri manevrele speculative de pe pieţele financiare.

Calmul aparent din ultimele două zile deja a dispărut. Bursa a început să aibă scăderi, la fel şi certificatele bancare, diferenţa dintre certificatele bancare italiene şi cele germane a revenit deasupra cotei 300, iar, la licitaţiile pentru tranzacţionarea certificatelor de trezorerie italiene (BTP), primele de risc pentru investiţiile în Italia au ajuns la niveluri care nu au mai fost niciodată de la introducerea monedei euro până acum. Acestea sunt semnale că măsurile de austeritate nu sunt suficiente, pentru că nu par credibile nici politicile de revigorare economică, nici cele de creştere. Nu este suficient să ne plecăm cu devotament totemului “echilibrării deficitului“, este nevoie de fapte, nu doar de cuvinte. Iar actualul pachet de măsuri de austeritate nu oferă suficientă siguranţă.

Aceasta este “poliţa” de plată pe care “Cavalerul Inexistent” o lasă în urmă, fără ezitări şi fără a fi tras la răspundere. Îşi vor aminti de ea italienii, când vor plăti consultaţiile medicale sau când vor fi obligaţi să cumpere certificate de trezorerie. Dar îşi vor aminti şi în cabinele de vot, când vor fi chemaţi la urne, sperăm cât mai curând. Chiar dacă am naufragiat în mod neprevăzut, poate vom reuşi să ne salvăm de pe Titanic.

sursa: CriticAtac