S.R. Stanescu: Axa s-a frant. La Berlin

Isi mai amintesc romanii ca, in urma cu sapte ani, Presedintele Traian Basescu, ales in urma cu doar cateva zile, a anuntat crearea unei axe Bucuresti-Londra-Washington? Spre consternarea lumii intregi? Ei bine, daca ar fi sa facem bilantul acestui proiect maret, consacrat prin nefericita sintagma, am putea sa spunem in doar cateva cuvinte ca axa s-a frant. Praful si pulberea s-au ales din axa. Iar daca Presedintelui i-a mai ramas ceva, chiar sub aceasta forma de praf si pulbere, cu maini neindemantice el incearca sa o remodeleze sub o alta forma. Asa ia nastere axa Bucuresti-Berlin. Probabil tot o axa pe hartie. Iar in mai multe cuvinte voi explica, mai jos, ce cred ca se intampla.

Este limpede ca proiectul lui Traian Basescu vizand crearea unei axe Bucuresti-Londra-Washington a esuat. Nu exista, in plan economic, nicio axa. Statele Unite, de la venirea la putere a domnului Traian Basescu, nu au devenit un partener comercial mai important al Romaniei, ci dimpotriva. Investitorii americani, marile concerne, societatile comerciale de peste Ocean fie s-au ferit pur si simplu sa vina in Romania, fie au facut miscari retractile. Volumul afacerilor a scazut. Daca a existat o axa economica, ea a stat cu susul in jos. Nici in plan cultural nu a existat nici cea mai palida miscare de natura sa ne indreptateasca sa vorbim de vreo axa. Exista, in schimb, un parteneriat stategic special, de natura politica. Sau cel putin asta ne place sa invocam. Atat noua, cat si americanilor. Parteneriatul este atat de special, de privilegiat si de strategic incat nu a existat nicio intalnire oficiala, la rangul unei vizite de stat, intre presedintii Romaniei si SUA. Faptul ca domnul Traian Basescu a reusit sa se fofileze, in cursul acestui an, la Casa Alba si sa-i ciupeasca lui Obama cateva minute nu reprezinta, desigur, vreun semn de parteneriat politic privilegiat. Cat priveste parteneriatul militar, el exista. In sensul ca Romania s-a comportat mai mult decat loial pe teatrele de razboi, angajand acolo importante resurse umane si materiale. Si Deveselu este un semn ca, sub acest aspect, se intampla ceva. Numai ca ceea ce se intampla vizeaza mai degraba interese geo-strategice ale Statelor Unite pe termen mediu si lung. Si s-ar fi intamplat si alianta militara pe fronturile deschise in Asia si Deveselu, chiar daca Traian Basescu nu ar fi fost presedinte si chiar daca nimeni nu ar fi lansat teoria axei.

sursa: InPolitics

NewsIn – Guvernul olandez va decide probabil împotriva aderării României la Schengen, la cererea Parlamentului

Guvernul olandez va discuta în şedinţa sa de vineri despre poziţia pe care o va adopta la Consiliul JAI în privinţa aderării României şi Bulgariei la Schengen şi, foarte probabil, va decide, la presiunea Parlamentului, să se împotrivească extinderii spaţiului de liberă circulaţie din UE.

În Parlamentul olandez a avut loc joi o dezbatere pe tema extinderii spaţiului Schengen la România şi Bulgaria, concluziile fiind preponderent nefavorabile.

Decizia guvernului olandez se va baza preponderent pe considerente de politică internă. Conform procedurilor interne, orice poziţie la Bruxelles a Guvernului olandez trebuie confirmată de Parlament.

Coaliţia de guvernare de la Haga este una extrem de fragilă, fiind susţinută la o diferenţă de un vot în Parlament, ceea ce poate face ca guvernul să cadă în orice moment. Ea este sprijinită de Partidul pentru Libertate (PVV) al lui Geert Wilders, de orientare populistă şi antiimigraţionistă. De altfel, la presiunea acestei formaţiuni, în programul de guvernare sunt  înscrise prevederi stricte în ceea ce priveşte securitatea internă, inclusiv condiţionarea extinderii Schengen cu România şi Bulgaria de criterii suplimentare (progresele din cadrul MCV), limitarea numărului de imigranţi,  acordarea în condiţii mai stricte a permiselor de muncă pentru străini etc.

În acest context şi pe un fond de creştere a curentului antiimigraţionist şi eurosceptic, există toate premisele unei decizii negative a guvernului olandez în ceea ce priveşte o nouă extindere a spaţiului Schengen, consideră observatori la curent cu dosarul.

Olanda se numără printre ţările care s-au împotrivit aderării României la Schengen în martie 2011, invocând problemele de corupţie. Haga a alocat României fonduri pentru sprijinirea luptei anticorupţie şi, potrivit unor surse informate, nu ar fi fost convinsă în ultima perioadă de eforturile depuse de Ministerul român de Interne.

Consiliul Justiţie-Afaceri Interne din 22 septembrie urmează să ia o decizie în privinţa aderării României şi Bulgariei la Schengen. După ce, potrivit unor surse, autorităţile române ar fi reuşit să înlăture scepticismul Germaniei şi Franţei, obstacolele de care se lovesc în prezent sunt reprezentate de Olanda şi Finlanda. Tot mai des este evocată în ultima perioadă, ca o soluţie de compromis, o aderare parţială a României la Schengen, mai întâi cu graniţele aeriene, urmând ca ulterior, eventual în cursul anului viitor, să fie ridicate şi controalele la frontierele interne terestre.

Cotidianul – Băsescu s-a întâlnit întâmplător cu Barack Obama

raian Băsescu a ajuns, marţi, la Washington. Potrivit programului pus la dispoziţia jurnaliştilor marţi, Băsescu nu avea oficial prevăzută o întrevedere cu preşedintele Barack Obama, dar întâlnirea a avut loc în cele din urmă, neoficial, conform unor surse citate de Realitatea TV şi Mediafax.

Băsescu avea programată, oficial, o întrevedere, la ora 16.00, ora României, cu vicepreşedintele Joe Biden, întâlnire care a şi avut loc.Conform programului, Traian Băsescu urma să se întâlnească cu vicepreşedintele american Joe Biden la ora 16.00 (ora României), iar partea română nu excludea o întâlnire cu preşedintele Obama, deşi aceasta nu era trecută în programul oficial, distribuit presei.

Preşedintele american Barack Obama a avut în agenda zilei de marţi întâlnire cu vicepreşedintele Biden în cadrul briefing-ului zilnic, la 16.30 (ora României), moment în care s-a întâlnit şi cu Băsescu. Întrevederea a durat 25-30 de minute şi s-a desfăşurat în prezenţa vicepreşedintelui Biden.

La ora 17.00 (ora României, n.r.) Obama a avut întâlnire cu consilieri, iar la ora 18.00, în programul preşedintelui SUA este trecută întâlnirea sa şi a lui Biden cu Hillary Clinton, fără presă.La ora 18.45 (ora României), Obama avea programată plecarea de la Casa Albă, spre Ohio.

După ce ani de zile a urmărit întâlnirea cu omologul său american, preşedintele Traian Băsescu a acceptat, la finalul mandatului lui Barack Obama, chiar şi o întâlnire neoficială, pentru care misiunile diplomatice ale României şi SUA au depus deja multe eforturi.

V. Mixich: Explozia Europei?

Europa e pe punctul să explodeze. Nu e o ştire de la Antena 3 sau de la OTV, ci concluzia limpede care se desprinde din editorialul celui mai credibil ziar american,  The new York Times. Un editorial de peste Ocean nu este echivalentul unui articol de opinie sau al analizei unui expert din Europa. Editorialul american este publicat fără semnătură deoarece reprezintă poziţia întregii echipe a ziarului. Editorialul american este punctul în care se întâlnesc informaţiile miilor de surse oficiale şi neoficiale ale jurnaliştilor. Editorialul american cristalizează în câteva paragrafe analizele a zeci de jurnalişti redutabili. Tocmai de aceea, „Europa fără conducători“ este unul dintre cele mai alarmante texte despre viitorul Uniunii Europene publicat în ultimul deceniu în presa americană. Uimitor este că rădăcina putregaiului nu este criza financiară a ţărilor europene. Disperatul stat grec este în pragul falimentului – luni, premierul grec a criticat extrem de dur întârzierea ajutorului european -, finanţele Italiei s-au cutremurat marţi – cancelarul Angela Merkel sunându-l direct pe Berlusconi pentru a-i da indicaţii –, iar criza muşcă din Spania până la sânge, aproape jumătate dintre tinerii ei fiind şomeri. Originea acestei situaţii, care ar putea duce la dispariţia zonei Euro până la Crăciun, se găseşte la Berlin. Acolo, în urmă cu doi ani, Angela Merkel s-a pronunţat împotriva unirii guvernării economice a ţărilor UE. Germania câştiga bani grei de pe urma consumatorilor avizi din sudul Europei, care cumpărau pe datorie. Cu timpul, Uniunea Europeană a devenit un club împărţit în două tabere: ţările excesiv de îndatorate şi cele aflate pe surplus. Astăzi a venit însă ceasul scadenţei atât pentru unii, cât şi pentru ceilalţi. Căci nimic nu ar putea lovi mai crunt Germania decât falimentul zonei Euro.
Aflată în faţa unui astfel de coşmar, puternica fiică de pastor german a proiectat, în februarie 2011, un plan de guvernare economică a Europei. Nu doar că proiectul venea mult prea târziu pentru a îndrepta ceva din greşelile trecutului, dar a umplut de resentimente întreaga Europă. Căci, alături de confratele francez Nicolas Sarkozy, proiectul a fost croit în spatele uşilor închise, ignorând orice criteriu al transparenţei sau procesului democratic. Nimic nu putea aduce mai multă apă la moara eurocriticilor şi a liderilor politici naţionali, care opun rezistenţă la transferul de suveranitate către Bruxelles.
Dar în martie, partidul Angelei Merkel a pierdut pentru întâia oară alegerile în landul care o vota în mod tradiţional. Această presiune electorală a fost suficientă pentru a tăia elanul pro-european al Angelei Merkel şi Germania amână de atunci mobilizarea fondurilor necesare pentru salvarea sudului. De altfel, Merkel nu este singurul lider european de prim rang care îşi pleacă degrabă capul în faţa aplauzelor poporului, uitând că democraţia nu este guvernarea prin referendum, ci delegarea puterii de către popor, din patru în patru ani, către un lider capabil să ia decizii înţelepte chiar şi atunci când ele sunt nepopulare. „Liderii europeni trebuie să găsească rapid un concept mai generos pentru Europa, altfel europenii – cât şi aliaţii lor americani – ar putea plăti un preţ uriaş“, scrie New York Times. Ar fi a treia oară într-un secol când conducătorii Europei ar declanşa iadul: de astă dată, unul economic.  Între timp, aici, în România, vorbim şi ne ascundem între nimicuri. Ignorăm că şansa cea mai mare oferită nouă de către istorie, primirea în Uniunea Europeană, este pe cale să devină o vânare de vânt. Europa arde şi România se piaptănă.

sursa: GDS

Al.T. Patrascu: Smochina Presedintelui

Moscova considera Marea Neagra drept “un lac rusesc”. Gazprom “mai eficienta decit Armata Rosie” in subjugarea Europei. “Nu o sa stau in genunchi in fata Rasaritului”. Afirmatii transante, dure, departe de obisnuitul limbaj diplomatic.

Presedintele Basescu este deja bine-cunoscut pentru declaratiile sale despre relatiile cu Rusia. Periodic Presedintele abordeaza acest subiect in stilul sau caracteristic; invariabil, urmeaza o furtuna in presa, Moscova pufneste nemultumita, toata lumea sare ca arsa, blogurile si forumurile incep sa duduie de indignari pro si contra. Oricum, nu dureaza mult, iar dupa vreo saptamina totul se linisteste si e dat uitarii. Asa s-a intimplat si cu ultimele declaratii legate de Regele Mihai, Antonescu si razboiul din est, rezultatele la bacalaureat si isteria “rapirilor” de copii preluind rapid capul de afis.

Din pacate, de fiecare data, natura relatiilor romano-ruse trece in planul secund, iar focusul se deplaseaza catre persoana Presedintelui si limbajul sau uneori prea colorat. Din pacate, de fiecare data, dintr-un motiv sau altul, presa creeaza imediat in jurul subiectului un fel de perdea de fum, polemica alunecind in derizoriu. Fie ca sintem in 2005, in 2008 sau in 2011 scenariul se repeta si tinde sa mascheze esenta problemei.

Frecvent uitam un lucru: Rusia nu este un stat simpatic. Este un colos pe care il privim prea de aproape pentru a ne simti in siguranta. Este un imperiu in refacere, o mare putere in convalescenta dupa ce a esuat intr-un razboi, fie el chiar si rece.

Din perspectiva unei “longue durée”, incepind cu secolul XVIII teritoriile romanesti au fost amenintate constant din trei directii, Turcia, Austria si Rusia; nimic surprinzator daca te uiti pe o harta. O zona inapoiata, divizata si saraca, aflata in vizorul unor mari puteri. O zona aflata la periferia si confluenta a trei modele culturale.

De Imperiul Otoman am scapat in urma Razboiului de Independenta si a Primului Razboi Balcanic; de austrieci in urma Primului Razboi Mondial. Amenintarea ruseasca s-a indepartat de abia dupa incheierea Razboiului Rece.

S-a indepartat, dar nu suficient. Chiar daca nu mai avem granita comuna cu Rusia, chiar daca aderarea la NATO ne-a adus garantii de securitate, situatia din zona Marii Negre e departe de a fi stabila. Ucraina, Georgia si Moldova continua sa oscileze intre Est si Vest, conflictele inghetate (Transnistria, Abkhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabakh) pot oricind sa se reaprinda, iar masiva prezenta militara rusa din regiune nu face decit sa complice si mai mult situatia.

In topul amenintarilor externe la adresa Romaniei Rusia conduce detasat. Chiar daca riscul unei actiuni militare directe este extrem de scazut, presiunea constanta in directia restabilirii unui control strategic rusesc asupra zonei Marii Negre nu este de natura sa ne linisteasca, principalele subiecte relevante pentru noi fiind situatia din Moldova si asigurarea securitatii energetice.

Dependenta Romaniei de importurile de energie e bine cunoscuta. Chiar daca, cu un factor de dependenta de circa 30%[1], stam mult mai bine decit majoritatea celorlalte state din UE, principala problema consta in lipsa de diversitate a furnizorilor, aproape toate importurile provenind din Rusia, iar daca avem in vedere practica curenta a acesteia de a-si folosi dominanta energetica in scopul santajarii tarilor consumatoare, e limpede ca se impune gasirea unui furnizor alternativ.

Usor de spus, greu de facut; chiar daca presupunem gasirea unei surse stabile de aprovizionare in afara zonei Marii Negre, capabila sa asigure un flux constant si economic viabil de petrol si de gaze naturale, principalul factor limitator este dat de traficul problematic prin Strimtorile Turcesti. Bosforul si Dardanelele sint supraglomerate; daca se ia in calcul si traficul local dintre zona europeana si cea asiatica a Istanbulului, se estimeaza[2] ca Bosforul este pe locul doi in topul celor mai strabatute cai maritime din lume. Mai mult, intre 1953 si 2002 au fost inregistrate aici 461 de accidente de navigatie, majoritatea fiind coliziuni[3].

 

Un incident major implicind un tanc petrolier de mare capacitate poate bloca traficul pentru saptamini intregi; asa s-a intimplat, de exemplu, in 1979, cind pe 15 noiembrie petrolierul romanesc Independenta s-a ciocnit cu o nava cargo din Grecia, iar multiplele explozii si incediul ce a durat o luna, pina pe 14 decembrie[4], au dus la oprirea pe termen lung a navigatiei prin Bosfor.

In cazul gazului petrolier lichefiat (GPL) pericolele sint si mai mari si explica in parte reticenta Turciei in a accepta cresteri ale traficului prin Strimtori. Un calcul (mult prea) sumar[5] sugereaza ca explozia unui vas de transport GPL de 30.000 de tone ar putea genera o energie de 11 ori mai mare decit cea a bombei atomice folosite la Hiroshima. Chiar daca autorul (Necmettin Akten) obtine un rezultat mult exagerat prin hiper simplificarea premizelor, ne putem face totusi o idee despre amploarea problemei, iar daca luam in considerare si toxicitatea gazului transportat devine clar ca a te baza pe un trafic semnificativ marit de resurse energetice prin Bosfor nu este o optiune realista, cel putin nu pe termen scurt sau mediu[6].

Si atunci? Singura optiune viabila ramine tot aprovizionarea din zona Marii Caspice cu tranzit spre Romania prin zona Marii Negre. Mai mult, atit din motive practice cit si politico-strategice, pe lista potentialilor furnizori disponibili in viitorul apropiat ramin doar Azerbaijanul si Turkmenistanul (sub rezerva construirii unei conducte trans-caspice). In ceea ce priveste celelalte tari cu rezerve importante de gaze; Iranul nu e “frecventabil”, iar Irakul este instabil politic.

Sa ne uitam din nou pe harta. Pe unde pot exporta azerii gaze si petrol spre occident[7]? Nu au prea multe alternative, Iranul, Rusia si Armenia (principalul inamic al Azerbaijanului de la razboiul declansat in 1988 si, in acelasi timp, tara aliata Rusiei) blocheaza aproape toate rutele; singurul drum deschis ramine Georgia. Acum devine evident de ce Bucurestiul acorda o importanta atit de mare relatiei cu conducerea de la Tbilisi: fie ca se are in vedere o ruta terestra (Nabucco), fie una maritima (AGRI), totul depinde de suportul Georgiei.

Georgia nu este nici pe departe intr-o situatie fericita. Desi a reusit in 2007 sa obtina retragerea trupelor rusesti stationate la bazele din Batumi si Akhalkalaki, in urma razboiului din 2008 Rusia a recunoscut independa celor doua provincii separatiste (Abkhazia si Osetia de Sud) si s-a instalat si mai puternic in zona; la fel ca in Transnistria, armata rusa dispune si in Abkhazia de o baza militara la Gudauta unde sint stationate avioane de lupta, tancuri, blindate de infanterie si sisteme de aparare anti-aeriana[8].

Reteta folosita de Moscova in Georgia a fost aplicata initial in cealalta extremitate a Marii Negre, in Republica Moldova. La fel cum, cu sprijin rusesc, in 1991 – 1993 Abkhazia si Osetia de Sud au devenit cvasi-independente, asa si Transnistria s-a separat, de facto, de Moldova in urma razboiului din 1990- 1992. Si in Georgia si in Moldova armata ruseasca este instalata in regiuni separatiste, aparate si finantate de Moscova; si intr-un caz si in celalalt, conducerea de la Kremlin patroneaza regimuri marioneta folosite ca pioni in negocierile internationale. Pina si modalitatea de “pedepsire” a celor doua state este identica: in 2006 Rusia a oprit importul de vinuri din Moldova si Georgia sub pretextul descoperirii unor “urme de pesticide”[9]. “Respecta-te pe tine si patria. Nu bea vinuri georgiene!” indemna Comsomolskaya Pravda in mai 2006[10].

Republica Moldova si Georgia. Doua tari situate diametral opus, in vestul si estul Marii Negre, dar cu o evolutie similara din punct de vedere politic, social, economic si militar. Doua tari amenintate de Rusia si de a caror securitate este legata, intr-un fel sau altul, securitatea Romaniei; doua tari aflate in centrul politicii externe a Bucurestiului.

Atit in cazul Republicii Moldova cit si al Georgiei, ajutati de noua noastra pozitie de membri in NATO si in Uniunea Europeana cit si, de ce nu, de o politica coerenta si consecventa, am obtinut progrese importante. Georgia este condusa de un regim pro-occidental, iar relatiile cu Tbilisi-ul sint foarte bune. La Chisinau s-a reusit sa se indeparteze regimul comunist al lui Voronin, iar Moldova a intrat in vizorul oficialilor europeni si americani, fiind considerata “lider în Parteneriatul Estic”.

Pe de alta parte, in ceea ce priveste securitatea energetica, atit Nabucco cit si AGRI continua sa faca progrese (uneori cu concursul esential al Romaniei[11]), iar investitiile masive in parcuri eoliene reduc treptat dependenta de importuri.

Dupa cum am mentionat deja, cheia acestor rezultate pozitive este data de coerenta si consecventa politicilor, mai ales in ceea ce priveste cadrul de cooperare regionala cunoscut sub numele de Sinergia Marii Negre[12] si in care diplomatia romana s-a facut remarcata[13].

Se spune ca, in urma cu 2.200 de ani, Cato cel Batrin, s-a folosit intr-o dezbatere in Senat de citeva smochine africane ca pretext pentru a aduce in discutie amenintarea reprezentata de Cartagina. Cato nu era un om placut si putini il simpatizau; cu toate acestea, problemele ridicate de el erau reale.

Din 2004, constant, Presedintele Basescu reia in discursurile publice tema relatiilor cu Rusia. E adevarat, poate ca nu gaseste intotdeauna cea mai buna modalitate de a o face, dar ar fi o mare greseala sa ignoram problemele pe care le semnaleaza si, din pacate, presa tinde sa se concentreze pe forma in detrimentul continutului.

Cel tirziu in 2014, Traian Basescu isi va inceta mandatul la Cotroceni, iar cel sau cea care ii va succeda in functie va avea o mare responsabilitate: continuarea liniei generale a politicii la Marea Neagra, elaborata si pusa in practica din 2004 si pina in prezent. Asigurarea securitatii Romaniei in raport cu Rusia nu este o marota a actualului presedinte ci principalul obiectiv de politica externa, iar pe plan european am reusit sa trecem de la faza de “downloading” a normelor comunitare la una de “uploading” prin care sa determinam aplicarea la nivelul Uniunii a unui set de politici externe regionale in conformitate cu prioritatile noastre nationale. Am facut progrese si sintem pe drumul cel bun; sa nu-l parasim de dragul unor vendette politice!

[1] http://ec.europa.eu/energy/energy_policy/doc/factsheets/mix/mix_ro_en.pdf

[2] Akten, N. (2006). Shipping accidents: a serious threat for marine environment, J. Black Sea/Mediterranean Environment, Vol 12:269-304 (2006); http://www.blackmeditjournal.org/pdf/2006_vol12_no3-5.pdf

[3] idem

[4] Center for Tankship Excellence; http://www.c4tx.org

[5] Akten, N. (2006). Shipping accidents: a serious threat for marine environment, J. Black Sea/Mediterranean Environment, Vol 12:269-304 (2006); http://www.blackmeditjournal.org/pdf/2006_vol12_no3-5.pdf

[6] Recent, primul ministru turc a lansat ideea unui canal care sa ocoleasca Instanbulul si sa descongestioneze Bosforul; http://www.guardian.co.uk/world/2011/apr/27/istanbul-new-bosphorus-canal

[7] Exista si o conducta prin Rusia, Baku–Novorossiysk, dar livrarile prin ea au cunoscut sincope datorate neintelegerilor dintre partea azera si cea rusa

[8] http://en.rian.ru/russia/20090812/155790250.html

[9] http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/4860454.stm

[10] http://en.wikipedia.org/wiki/File:KP_Don%27t_Drink_Georgian_Wine_poster.jpg

[11] Uzuna, R. (2010). “Learn to live with the Bear at your door – Romania and European energy security”, p. 30

[12] http://ec.europa.eu/world/enp/pdf/com07_160_en.pdf

[13] Şurubaru, Neculai-Cristian. “Multi-Level Diplomacy? The Socialization of European Permanent Representatives Romania and Bulgaria – A Comparative Case Study”. MA thesis (Budapest: Central European University/CEU, June 2009 – available on line) citata in Angelescu, Irina. “Punching Below its Weight? Europeanization and Romanian Foreign Policy” (disponibila la http://www.euce.org/eusa/2011/papers/7j_angelescu.pdf)

sursa: Contributors

Preşedinţia poloneză a UE evită să spună dacă susţine aderarea totală a României la Schengen în 2011 (NewsIn)

Polonia susţine extinderea Schengen, a declarat, miercuri, într-o conferinţă de presă, ambasadorul polonez la Bucureşti, Marek Szczygiel, care a evitat însă să spună dacă Varşovia sprijină includerea totală a României în spaţiul de liberă circulaţie încă din 2011.

Întrebat dacă Polonia, care a preluat preşedinţia UE la 1 iulie, susţine aderarea în două faze a României şi Bulgariei la Schengen sau o aderare totală în cursul acestui an, ambasadorul Marek Szczygiel a evitat un răspuns precis.

El a arătat însă că Varşovia doreşte să rămână un “intermediar corect” în această chestiune, pentru a depăşi diferenţele existente între statele membre. “Şi am vrea să cooperăm îndeaproape cu Comisia Europeană în această privinţă, dar cred că este probabil prea devreme acum să spunem că favorizăm această soluţie pe care aţi menţionat-o, dar vom încerca să convingem şi alte state membre că cea mai uşoară soluţie este, probabil, cea mai eficientă”, a declarat ambasadorul Marek Szczygiel. El a adăugat că preşedinţia poloneză a UE se află în contact strâns cu Guvernul României în această privinţă.

La insistenţele jurnaliştilor, care au vrut să ştie dacă Polonia susţine aderarea totală a României şi Bulgariei în 2011 sau această temă nu se află pe agenda preşedinţiei poloneze, ambasadorul Marek Szczygiel şi-a exprimat speranţa că se va ajunge la această soluţie în cursul acestui an.

Ambasadorul Poloniei la Bucureşti a dat însă asigurări că Varşovia susţine extinderea Schengen. “Credem ca ar trebui să ne axăm atenţia asupra protejării graniţelor externe ale UE şi am vrea să facilităm procesul de ajungere la o decizie consensuală mai repede în ceea ce priveşte aderarea României şi Bulgariei la UE”, a afirmat ambasadorul Marek Szczygiel. El a reamintit că problema a fost abordată de premierul Donald Tusk la ultimul Consiliu European, când şeful Guvernului de la Varşovia a promis că Polonia va lucra îndeaproape cu ceilalţi parteneri UE, pentru a găsi soluţia potrivită în ceea ce priveşte includerea României şi Bulgariei în spaţiul Schengen.

La rândul său, ministrul de externe, Teodor Baconschi a reafirmat că Bucureştiul are discuţii cu partenerii francezi pentru “rezolvarea rezonabilă” a acestei situaţii. “La ultimul Consiliu European, şefii de stat şi de guverne care reprezintă vocile sceptice apropo de lărgirea, anul acesta, a spaţiului Schengen, s-au angajat să reia discuţia constructiv în septembrie şi avem o ipoteză de lucru interesantă. Eu îmi menţin optimismul şi sper, totodată, că preşedinţia poloneză a Consiliului va putea fi un arbitru eficient al acestei mici dispute în familia europeană”, a conchis ministrul Teodor Baconschi.

Franţa a dat semne în ultimul timp că şi-a mai flexibilizat poziţia în privinţa aderării României la Schengen şi este favorabilă unei aderări în etape. Olanda rămâne în aceste condiţii principalul oponent al aderării României la spaţiul de liberă circulaţie. Raportul CE pe justiţie, aşteptat luna aceasta, ar putea juca un rol important în discuţiile despre aderarea României la Schengen.

L. Diaconu-Colintineanu: Daca razboiul este justificat, cheltuielile nu ar trebui sa conteze

Este un moment de cotitura in societatea americana. Toate certitudinile pe care le reprezenta notiunea de razboi in imaginatia americanilor sunt pe cale a fi anulate. Din cauza notei de plata. Este insa corecta viziunea contabiliceasca asupra conceptului de securitate?

Echipa de consilieri a presedintelui Obama s-a folosit chiar si de paginile cotidianului The Washington Post pentru a argumenta ca “avand in vedere situatia bugetului federal, costurile cu dislocarea trupelor americane au devenit prea mari si ameninta cheltuielile cu programe interne”. Sau, cum spunea senatorul John Kerry, “presiunea fiscala a razboiului a devenit de nesuportat”.

Este o strategie politica desteapta, fara indoiala, daca ne gandim ca America se pregateste pentru alegeri anul viitor. Dar politicienii americani lasa impresia ca raspund cu argumente economice la o problema non-economica.

In mod ideal, decizia de manifestare a puterii militare se bazeaza pe o analiza fundamentata a intereselor si a amenintarilor din teren. Chestiunea fiscala – nici ea de neglijat in functionarea unui stat – e buna si frumoasa, dar in niciun caz un obiectiv pentru care o tara si-ar pune militarii sa-si riste viata.

Cu alte cuvinte, spune Lawrence F. Kaplan, profesor la U.S. Army War College, daca razboiul este justificat (recomandare de lectura) atunci cheltuielile nu ar mai trebui sa conteze. La fel, daca o campanie militara este gresita din punct de vedere strategic sau moral, atunci o tara nu are voie sa-si pericliteze soldatii nici macar o clipa.

SUA se vad confruntate acum cu aceleasi intrebari din vremea razboiului din Vietnam. “Cat anume este destul?”. La intrebarea aceasta a incercat sa raspunda Leslie Gelb, presedinte al Council on Foreign Relations, intr-un raport recent. Gelb a calculat ca “Obama ar putea economisi 100 miliarde USD anual doar prin retragerea din Irak si Afganistan. Astfel, obiectivul de retragere a 33.000 de militari in decurs de un an este justificat”.

Discutabil. Despre razboiul in sine exista loc de dezbateri. Dar cu siguranta nu misiunea militara ameninta America cu intrarea in incapacitate de plata.

Pentru 2011, Pentagonul a prevazut 107 miliarde USD pentru finantarea misiunii din Afganistan. Administratia Obama are bugetate in acest an cheltuieli totale de 3700 miliarde. Cu alte cuvinte, Afganistanul inghite 0,75% din PIB-ul de 14.100 de miliarde USD. Ca pondere, campania din Afganistan este aproape insignifianta. Drept ca tuturor americanilor le-ar placea sa beneficieze de pe urma asa numitelor “dividende de pace”, dar, cum spunea presedintele Comitetului Fortelor Armate din Camera Reprezentantilor, “nu suntem pe timp de pace”.

In plus, un document elaborat de Serviciul de Cercetare al Congresului american are un capitol cat se poate de sugestiv: “Personalul militar nu este cauza principala a cresterii cheltuielilor”. Raportul probeaza ca in perioada 2004-2008, costurile cu personalul au crescut cu doar 2%. Asa incat, proiectia unei economii consistente la buget prin retragerea a 33.000 de soldati din Afganistan nu este numai prost informata si cu tenta electorala, dar si incompleta.

Daca retragerea unui contigent atat de masiv va avea loc intr-adevar, America nu poate lasa regimul afgan fara sprijin economic. Altfel risca sa repete “unu la unu” istoria de dupa retragerea sovietica. Dar despre aceasta nota de plata nu vorbeste nimeni. Deocamdata.

CONTEXT: Interviu cu Dr. Stuart Gordon, Associate Fellow la think-tank-ul londonez Chatham House

==Decizia de retragere comportă şi o serie de riscuri pe care comunitatea internaţională nu trebuie să le ignore. Europa nu are alta solutie decat sa urmeze cursul dictat de SUA==

LDC: Cât de bine funcţionează în prezent ofensiva trupelor internaţionale în Afganistan?

Stuart Gordon: “Strategia forţelor aliate funcţionează foarte bine în locuri precum provincia Helmand. Acolo influenţa mişcării talibane a fost redusă semnificativ, iar administraţia locală şi dezvoltarea economică dau semnale pozitive.

Dar este evident că ofensiva trupelor aliate nu are acealaşi rezultate în toate regiunile. Pentru fiecare „Helmand” există câte o regiune unde talibanii au câştigat teren. Deci cred că este corect să afirmăm că succesele campaniei din Afganistan sunt mai degrabă răsfirate.”

LDC: În această situaţie, este acesta momentul potrivit pentru o retragere atât de masivă precum cea anunţată de preşedintele american Barack Obama?

Stuart Gordon: “Cred că este o întrebare foarte dificilă. Experienţa Afganistantului după retragerea URSS-ului ne arată că a lăsa în urmă o administraţie fără sprijin internaţional rezultă într-o eficientizare a forţelor militare locale. În plus, guvernul afgan nu mai este asociat cu o putere ocupatoare străină şi i se şterge practic apelativul de „marionetă a invadatorilor”. Aşa că regimul preşedintelui Karzai ar putea avea câteva beneficii imediate în urma retragerii trupelor.

În acelaşi timp însă, este foarte adevărat că forţele de securitate afgane nu sunt încă suficient de robuste. În plus, nici regimul Karzai nu se bucură de cea mai mare popularitate în multe regiuni ale ţării. Aşa că va trebui să aşteptăm să vedem ce impact va avea retragerea americană asupra securităţii în ţară, dar şi asupra legitimităţii administraţiei de la Kabul.”

LDC: Cât de mare este riscul întoarcerii la putere a talibanilor în Afganistan?

Stuart Gordon: “Cred că este foarte probabil ca mişcarea talibană să recâştige controlul în anumite regiuni ale ţării. În ceea ce priveşte controlul asupra întregii ţări, cred că este o altă chestiune.

Când sovieticii s-au retras, regimul Najibullah a supravieţuit încă trei ani de când ultimul soldat al Armatei Roşii a traversat frontiera din nord. În acel caz, sprijinul economic masiv al URSS, disensiunile din interiorul mişcării mujaheddinilor au ajutat la menţinerea regimului. De fapt, succesiunea la putere a clanului Najibullah nu a fost întreruptă definitiv decât odată cu destrămarea URSS.

Într-un context asemănător, regimul Karzai ar putea beneficia de acelaşi tratament. Cu sprijin economic american, preşedintele ar putea avea o poziţie destul de sigură la Kabul. Cu siguranţă însă că în unele regiuni ar mai rămâne o insurgenţă latentă.

Este însă o întrebare foarte dificilă.”

LDC: Vom fi acum martorii unei retrageri masive din Afganistan? La doar câteva ore de la anunţul lui Barack Obama, Nicolas Sarkozy a declarat că militarii francezi se vor întoarce acasă.

Stuart Gordon: “Da, este o mare grabă în direcţia „ieşirii”. Marile puteri militare participante la contingentul ISAF au anunţat toate că îşi vor reduce efectivele. Germania a anunţat că începe un program de retragere. La fel Polonia, Marea Britanie şi Franţa. Este într-adevăr un ecou al planurilor americane, trebuie să admitem asta.

Este clar însă că toate aceste state europene nu au cum să continue misiunea în aceiaşi parametri fără masiva prezenţă militară americană. Este logic ca deciziile europene să menţină cursul dictat de SUA.

Există însă şi oficiali militari – atât americani, cât şi europeni – care se îndoiesc de ritmul retragerii. Viteza cu care se retrag efectivele din Afganistan riscă să ameninţe operaţiunile din teren. De asemenea, aliaţii riscă să piardă eforturile de consolidare a succeselor din campaniile trecute.”

LDC: Credeţi că această retragere are legătură cu reducerile de cheltuieli din bugetul Statelor Unite în special cele din sectorul de apărare sau chiar are de a face cu situaţia din teren. Am să-l citez pe Robert Gates care declara unui reporter Newsweek: “Mi-am petrecut toata viaţa de adult în SUA cu rol de super putere, care nu avea nicio reţinere să cheltuiască oricât era nevoie ca să se menţină în acea poziţie”. Evident că el nu era de acord cu tăierile de cheltuieli din apărare.

Stuart Gordon: “Cu siguranţă cred că are legătură cu nepopularitatea războiului, apropierea alegerilor prezidenţiale din Statele Unite, probabil şi cu frustrarea faţă de progresul ultimilor zece ani. Au exista de asemenea dificultăţi care au împiedicat implementarea unei strategii cu adevărat funcţionale. Plus că americanii au şi un grad de frustrare faţă de preşedintele afgan Hamid Karzai însuşi. Cred că moartea lui Osama Bin Laden, şi un anume grad de optimism privind succesele înregistrate în provincii precum Helmand au sugerat că este momentul potrivit pentru retragere.

Dar cred că, dacă ne uităm la discursul lui Obama, este chiar interesant cum se concentrează către un rol mai retras al Statelor Unite în sistemul internaţional. Este o repoziţionare a multilateralismului american care se concentrează pe o construire a naţiunii, a unei forţe în interior. Deci cred că retragerea este şi în strânsă legătură cu presiunile bugetare din SUA care au avut o influenţă dramatică asupra capacităţii Statelor Unite de a-şi consolida influenţa dincolo de graniţele sale. Dar cred că, în fapt,  această retragere are legătură mai mult cu nepopularitatea războiului”.

LDC: Sunteţi de acord cu secretarul apărării Robert Gates care spune că “SUA sunt forţate să îşi reducă dramatic angajamentul cu restul lumii”. Face America un pas inapoi în rolul său de super-putere la cârma lumii?

Stuart Gordon: “Cred că da. Cu certitudine dacă ne uităm la susţinerea Statelor Unite faţă de intervenţia din Libia, observăm o abordare mult mai din culise. Cred că americanii au realizat două lucruri. În primul rând, bugetul lor nu este inepuizabil. În al doilea rând, proiecţia puterii militare americane poate avea consecinţe negative. Şi cred că asistăm la o retragere strategică şi o încercare de a da întâietate conceptului de “soft-power” în politica internaţională. Administraţia Obama încearcă să evite reacţiile toxice pe care le-am văzut la manifestarea puterii militare americane în Orientul MIjlociu.”

sursa: Contributors

E. Francu: Masa de manevra romano-ungara

Guvernul lui Orban era o bombă cu ceas pentru România. Indiferent că este de aceeaşi culoare ca şi cel de dincoace de Tisa.

Era previzibil că tensiuni de genul celei de miercuri („nu ne convin planurile voastre de regionalizare pentru că dăunează grav etnicilor maghiari”) vor apărea mai devreme sau mai târziu. Din două motive. Viktor Orban, un politician extrem de abil, nu îşi permite să piardă „felia” smulsă extremei drepte – Jobbik.

Ca în multe ţări din Europa civilizată, şi în Ungaria, dreapta îşi asumă o parte din discursul extremei drepte. Executivul de la Budapesta nu face excepţie şi, ori de câte ori Jobbik încearcă să intre în luminile rampei, contracarează. Cu câteva zile înainte de „încercarea României de a schimba componenţa etnică”a Harcov-lui, vicepreşedintele Parlamentului ungar (şi numărul doi în ierarhia extremiştilor de la Jobbik) cerea guvernului şi Legislativului de la Budapesta să aloce bani pentru dobânirea autonomiei Ţinutului Secuiesc.

Şi Balczo Zoltan făcea aceste declaraţii pe teritoriul României! Şi totuşi, atunci nu a existat nicio reacţie a ministrului român de Externe. Atunci, guvernanţii noştri au considerat că ceea ce spunea Balczo nu avea o miză pentru circul electoral românesc. A reacţionat însă vicepremierul Zsolt Semjen, plusând cu regionalizarea, „o chestiune de viaţă şi de moarte pentru maghiari”.

În al doilea rând, administraţia Orban nu îşi poate permite să piardă masa importantă de manevră a ungurilor de peste graniţe. După ce au primit cadou cetăţenia din partea lui Viktor Orban şi a majorităţii solide a Fidesz din Legislativ, maghiarii de peste graniţe vor primi mai devreme sau mai târziu şi „nota de plată”. Respectiv dreptul de vot. A spus-o cu subiect şi predicat acelaşi vicepremier Semjen, care tuna împotriva regionalizării României.

Dreptul de vot nu poate fi separat de dreptul la cetăţenie, explica el, în urmă cu câteva luni. În acelaşi scop se înscrie şi decizia guvernului Viktor Orban de a-şi trimite vicepremierul la inaugurarea Ţinutului Secuiesc, în ciuda rugăminţii oficiale a României de a boicota evenimentul. O palmă primită de administraţia de la Bucureşti de asemenea fără niciun cuvânt.

Maghiarii de peste graniţe vor primi acest drept de vot mai devreme sau mai târziu, când premierul Orban va considera că a sosit momentul. Este exact cum încearcă şi actuala putere de la Bucureşti să folosească în propriul avantaj voturile românilor din străinătate, printr-o eventuală introducere a votului prin corespondenţă. Cu diferenţa notabilă că nu dispune de aceeaşi majoritate absolută în Legislativ pentru a putea să treacă de la vorbe la fapte şi că nu este la fel de credibil când spune că încearcă să protejeze drepturile etnicilor aflaţi dincolo de hotare.

Până la acel moment însă, vom mai asista la încă multe declaraţii politicianisto-iredentiste care nu folosesc nimănui.

SURSA: Adevarul

R. Soviani: A doua respingere din Schengen

Decembrie 2010. Franţa şi Germania îşi exercită de facto dreptul de veto în privinţa aderării României la Spaţiul Schengen. Imediat, preşedintele nostru acuză: discriminare! Abuz! Replicile au fost adresate nemţilor şi francezilor care considerau „prematură“ aderarea României şi Bulgariei.

Iunie 2011. UE decide din nou ca România şi Bulgaria să mai stea o tură. De data asta, Olanda „a discriminat“. „Este prea devreme să luăm o decizie acum, şi s‑ar putea să treacă ceva timp“, a spus Geerd Leers, ministrul olandez aL Imigrării. „Este imperativ ca toate măsurile de reformă judiciară adoptate în România şi Bulgaria să fie implementate şi ireversibile“, a mai spus Leers. Cu alte cuvinte, Olanda şi‑a exprimat dreptul de veto şi împinge aderarea dincolo de 2012. Găsiţi vreo legătură între „prematurul“ Germaniei şi Franţei şi „e prea devreme“ al Olandei? Hmmm… sunt sinonime. Deşi au trecut 6 luni. Să discrimineze şi Olanda? Domnule Băsescu? Domnule Baconschi?

Contextul: în 8 iunie 2011, Parlamentul European a spus că România şi Bulgaria sunt pregătite să intre în Schengen. Prin vot. 24 de ore mai târziu, Olanda zice nu, şi atrage amânarea. Echivalentul unui mare pumn în dinţi. Care este semnificaţia acestei lovituri? Pentru asta e nevoie de puţină istorie.

Ce este Schengen? Povestea sună aşa: în urmă cu 25 de ani, în oraşul luxemburghez Schengen, cinci state membre ale Comunităţii Economice Europene semnau un tratat, care avea să conducă mai târziu la crearea spaţiului european fără frontiere, aşa‑numită‑zonă Schengen.

În prezent, avem 25 de state membre ale zonei Schengen (nu toate membre ale UE). Din zona Schengen fac parte trei state non‑membre ale UE: Norvegia, Islanda, Elveţia, şi nu fac parte cinci state membre ale UE: Marea Britanie, Irlanda, Bulgaria, România şi Cipru.

Pe scurt, zona Schengen înseamnă posibilitatea de a călători pe teritoriul a 25 de state europene, fără paşapoarte. Posibilitate care în acest moment este amânată pentru români şi bulgari. Votul împotrivă al unui singur stat este suficient pentru ca o naţiune să nu fie primită în spaţiul Schengen, pentru că este nevoie de unanimitate.

În plus faţă de eliminarea graniţelor interne, aderarea la spaţiul Schengen presupune: reguli comune în privinţa azilului, poliţia are dreptul să urmărească suspecţii şi peste graniţe, separarea în aeroporturi a cetăţenilor din spaţiul Schengen faţă de ceilalţi pasageri, liste comune de state ale căror cetăţeni necesită vize, crearea SIS (Sistemul de Informaţii Schengen), care oferă posibilitatea unităţilor de poliţie şi consulatelor să acceseze o bază de date comună cu persoane „nedorite“, cu urmăriţi internaţional şi cu obiecte furate, eforturi comune pentru lupta împotriva drogurilor.

Vă reamintesc penibilitatea acuzaţiilor şi ameninţările la adresa intereselor economice ale Franţei şi Germaniei formulate de Traian Băsescu, care spunea că, dacă tot nu suntem primiţi în Schengen, România ar putea să întârzie modernizarea punctelor de frontieră prin achiziţii de la mega‑concernul european EADS. În treacăt fie spus, comenzile României la EADS, deşi sunt de câteva zeci de milioane de euro, înseamnă mai puţin de 0,5% din vânzările anuale ale companiei. Rezultatul ameninţărilor? Off… România mai stă o tură.

De ce? În decembrie dădeam două exemple, relevante pentru Germania şi Franţa. Este un act de discriminare? Depinde ce înţelegem prin discriminare. Iată definiţia din DEX: „Politică prin care un stat sau o categorie de cetăţeni ai unui stat sunt lipsiţi de anumite drepturi pe baza unor considerente neîntemeiate. Sau, a lipsi de egalitate în drepturi, a limita în drepturi“.

Sunt neîntemeiate motivele de amânare a României la spaţiul Schengen?

Întrebarea 1: Faptul că pentru investitorii germani trebuie să intervină Angela Merkel, în urma nerambursării de către statul român a unor sume de peste 130 de milioane de euro, în timp ce Graţiela Iordache, fost secretar de stat în Ministerul de Finanţe, este acuzată de complicitate la evaziune fiscală de 44 de milioane de euro în favoarea Galaxy Tobacco, este o discriminare pentru investitorii germani?

Întrebarea 2: Faptul că Vinci – „premier groupe mondial de concessions et de construction“ renunţă la autostrada Comarnic‑Braşov, suspectez eu, pe motiv că şpaga cerută a fost prea mare, din moment ce motivul lansat pe surse din Ministerul Transporturilor este acela că „Vinci nu a găsit finanţare“ (vă daţi seama dacă primul grup mondial de concesiuni şi construcţii nu obţine finanţare, cum dracu’ de obţin Cocoş, Căşuneanu sau Romstrade), asta este o
discrimianare? Faptul că Cocoşii, Căşunenii, Romstradii câştigă licitaţie după licitaţie pentru lucrări care întârzie constant, depunctate fiind companiile din Germania sau Franţa, asta este o discriminare? Dar rezilierea contractului cu Colas?

Este evident că Traian Băsescu s‑a dat Cocoş cu ameninţările. Rezultatul? A doua respingere din spaţiul Schengen. Şi acum, gândiţi‑vă şi dumneavoatră: i‑aţi lăsa lui Igaş Traian măcar portofelul să vi‑l păzească? Dar frontierele? Dar bazele de date ale statelor Schengen? Eu unul nu. Şi nici Uniunea Europeană.

sursa: Blogul lui Radu Soviani

Siria, pas cu pas către un război civil

Încet, încet, Siria se îndreaptă către un război civil. În ţară, creşte tensiunea dintre aleviţi şi suniţi, lucru ce ar putea afecta întreaga regiune. Locuitorii din oraşul Jisr al-Shughour, aflat la doar 12 km de graniţa turcă, aşteaptă acum răzbunarea forţelor lui Assad.

Încet, încet, Siria se îndreaptă către un război civil. În ţară, creşte tensiunea dintre aleviţi şi suniţi, lucru ce ar putea afecta întreaga regiune. Locuitorii din oraşul Jisr al-Shughour, aflat la doar 12 km de graniţa turcă, aşteaptă acum răzbunarea forţelor lui Assad.

Chiar dacă nu se cunosc detalii asupra celor întamplate pentru că presa străină nu a avut acces în zonă, ministrul de interne al Siriei, Ibrahim Shaar, a promis un răspuns dur celor care au ucis alaltăieri circa 120 de membri ai forţelor de securitate. Locuitorii oraşului Jisr al-Shughour, care şi-au primit partea în masacrul de la Hama, din 1980, împotriva Fraţilor Musumani, ştiu foarte bine ce înseamnă acest lucru. Pentru că evenimentele au avut loc foarte aproape de frontiera turcă, credem că oficialii militari şi civili din provincia Hatay şi-au luat măsurile de prevedere necesare.

De fapt, nu-ţi trebuie multă imaginaţie să presupui că pe lângă o invazie de refugiaţi din regiune, numeroşi răniţi vor fi aduşi la spitalele din Hatay. Au şi început să ne parvină veşti privind răniţii sirieni care au fost deja aduşi în aceste spitale.

Din cauza unei clauze impuse de Turcia în Convenţia de la Geneva privind refugiaţii, nu există obligativitatea de a primi refugiaţi din Siria. Dar când te gândeşti la dimensiunea umană a problemei şi la faptul că oamenii din zonele apropiate de graniţa noastră au legături de rudenie cu Turcia, este evident că Ankara va întâmpina dificultăţi în a închide graniţa.

[...]

Zilele trecute, jurnalistul britanic Robert Fisk, a lansat o supoziţie care a supărat Ankara. Conform lui Fisk, Turcia face pregătiri pentru crearea unei zone tampon de cealaltă parte a graniţei cu Siria. Credem că a scris acest lucru bazându-se mai mult pe “gazetărie” decât pe date concrete, inspirându-se din Irak. Iar noi, în timp ce în Turcia se înmulţeau vocile care cereau “să nu se intervină în Siria, aşa cum s-a întâmplat în nordul Libiei”, am scris “într-un mod ironic că Turcia este ţara care ar putea interveni militar în Siria”. Din acest motiv, există puţin adevăr în cele scrise de Fisk. Iar faptul că Ankara s-a supărat pe Fisk este un indiciu în acest sens.

Pe scurt, în Siria au loc evoluţii foarte periculoase, iar Turcia, din motive obiective, nu prea are şanse de a rămâne mereu spectatoare.