Prejudecata liberală
În ultima vreme, intelectualii români cu simpatii de dreapta au început să formuleze tot mai apăsat o idee, pe măsură ce starea de fapt a ţării e resimţită ca degradantă din toate punctele de vedere: social, politic, economic şi – fiindcă văicăreala nu strică niciodată – moral. Deloc originală, căci sub diferite travestiuri a fost invocată ori de cîte ori practica din ministere continua să nu coincidă cu aspiraţia din mănăstiri, altfel spus mai întotdeauna, opinia în chestiune reuşeşte să se impună cu naturaleţe drept adevăr incontestabil. Ea poate fi rezumată astfel: în România, intelectualii sînt liberalii veritabili, nereprezentaţi însă de nici o forţă politică, întrucît Partidul Democrat Liberal s-a compromis total, iar Partidul Naţional Liberal e doar o adunătură de indivizi oportunişti cu o ideologie amorfă. Deşi pot fi semnalate amănunte care-i conferă în parte îndreptăţire, în general atitudinea faţă de PNL exprimă totuşi o simplă prejudecată intelectuală. Dacă nu e necesară detalierea motivelor pentru care democrat liberalii sînt supuşi astăzi dezaprobării unanime, raţiunile ce stau la baza reţinerii faţă de naţional liberali sînt mai puţin evidente.
Principala acuză la adresa PNL este alianţa cu PSD şi înfrăţirea lor cu un mic partid cu o presă mare – de aici provin toate relele: în loc să se alăture în mod „natural” dreptei reformatoare, liberalii preferă să meargă alături de stînga retrogradă; aşadar, versiunea standard despre deformarea liberală susţine că apropierea de social-democraţi a implicat un derapaj doctrinar spre stînga, iar vizitele repetate ale lui Crin Antonescu în studiourile voiculesciene de televiziune au avut drept consecinţă decredibilizarea partidului şi au condus la o deteriorare îngrijorătoare a limbajului şi manierelor publice: atacurile furibunde la adresa duşmanilor politici, refuzul de a-şi asuma o ideologie în acord cu ultimele manuale de teorie politică, lipsa unor mesaje constructive şi alte „istericale”, cum sînt etichetate săptămînal de către mica burghezie de la revista 22, au făcut din PNL o formaţiune politică nefrecventabilă. Aceasta ar fi, am impresia, imaginea de ansamblu pe care intelectualitatea de dreapta şi publicul ei din clasa de mijloc o au despre actualul partid liberal. Cu toate acestea, privite ceva mai detaşat, lucrurile pot fi interpretate şi altfel.
Mai întîi, devenirea socialistă a Partidului Naţional Liberal este în totalitate o fabulaţie, infirmată de măsurile economice luate în calcul spre aplicare odată ce, se presupune, va ajunge la guvernare; de exemplu, păstrarea cotei unice în aşa-zisul program economic al USL, ori facilităţile fiscale pentru investitori arată că, dimpotrivă, prin alianţa cu liberalii, PSD, a cărui întemeiere ideologică nu a depăşit fundătura numită „a treia cale”, s-a trezit împins mult mai la dreapta decît i-ar plăcea, declarativ măcar, să se ştie. Care dintre proiectele liberalilor pot fi înregistrate ca socialiste? Dacă e vorba de promisiunile electorale cu aromă populistă, atunci ar trebui să răsuflăm uşuraţi. Din experienţa de pînă acum, toată lumea admite că acestea sînt constitutive regulilor jocului; deci, indignarea este cam deplasată – sau prost plasată. De pildă, nu cu mult timp în urmă, fără nici o legătură cu alegerile care vin şi cu scăderea dramatică în sondaje a Partidului Democrat Liberal, Roberta Anastase afirma că salariile vor fi în curînd „reîntregite”, şi asta din considerente ideologice de „justiţie socială”. După acest anunţ subtil, nici un simpatizant de dreapta nu s-a revoltat că un oficial PDL foloseşte sintagme atît de perimate, încît pînă şi Victor Ponta s-ar simţi ruşinat.[1]
Apoi, reacţiile publice ale liderului liberal fac parte dintr-o punere în scenă obişnuită, iar aceasta poartă vechiul nume de luptă politică sau retorică parlamentară. Sigur, există şi nuanţe mai stridente, ba chiar, uneori, contondente, însă de cînd au devenit cuvintele mai puternice decît faptele? Disconfortul produs de agresivitatea verbală a naţional liberalilor e ceai de muşeţel pe lîngă efectele modernizării în stil democrat liberal: tăierea salariilor, atribuirea discreţionară a contractelor cu statul, închiderea spitalelor, privatizarea pe doi lei a resurselor publice, pentru a menţiona doar cîteva, pe cele mai populare. De ce insultele lui Crin Antonescu, un politician aflat, totuşi, în opoziţie, deci în linia a doua, sînt mai insuportabile decît injuriile venite din partea puterii, căci şi prin vocea lui Traian Băsescu sau cea a lui Teodor Baconschi s-au exprimat destule valori ferme? Ceea ce deranjează cu adevărat în declaraţiile publice veninoase ale preşedintelui PNL este tocmai voinţa de a politiza din nou spaţiul public, altfel decît prin numiri în funcţii publice pe criterii politice. Iar repolitizarea a devenit insuportabilă pentru o clasă de mijloc obişnuită să gîndească totul cuviincios şi utilitarist. Aşa cum observa şi Costi Rogozanu în articolele sale, clasa de mijloc, depolitizată aproape complet, e iritată în special de figura politicianului, nesesizînd că principala ameninţare socială o formează „administratorii societăţii”, cei care, în virtutea „raţiunii obiective” a capitalului, pregătesc cea mai „profitabilă” lume posibilă: curată şi eficientă, flexibilă şi decentă, însă brutală şi precară, fără drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Astfel, poate că în „ieşirile incontrolabile”, cum sînt calificate discursurile lui Crin Antonescu, se manifestă nu atît imaturitatea unui politician important, cît situaţia de neputinţă în care însăşi autoritatea politică se regăseşte în raport cu forţa economică. Imprecaţiile lui semnifică şi încercarea dezordonată a politicului de a rezista constrîngerii economicului, cu alte cuvinte de a se afirma ca putere publică împotriva puterilor private, sau ca putere civilă împotriva puterii statului. Din această perspectivă, protestul lui Crin Antonescu împotriva desemnării unui premier cu rădăcini în zona serviciilor secrete denotă mai mult suflu democratic decît tot corul de binecuvîntări venit dinspre clasa de mijloc, satisfăcută de faptul că, în sfîrşit, unul de-al lor (tehnocrat, profesionist, intelectual) exercită puterea cum ar face-o şi ei: arogant şi totodată servil.[2]
Cît priveşte Partidul Naţional Liberal, în ciuda tuturor scăderilor trecute şi prezente, se poate spune că e ultimul moştenitor public al burgheziei româneşti. Iar acest lucru se vede nu în păstrarea atributului „naţional” din titulatura partidului, ci în felul în care acest partid funcţionează. Amintind de solidaritatea şi egalitatea de clasă a burgheziei, al cărei revers, cum bine se ştie, nu e decît invidia faţă de aristocraţie şi dispreţul faţă de proletariat, PNL este încă un partid (relativ) unit de interese comune, în interiorul căruia se mai face şi politică: nişte oameni (practici) se înfruntă şi se înfrîng mai ales prin intermediul limbajului. Cu toate că dezbinările şi răzbunările au fost necruţătoare, în perioada postcomunistă nimeni nu a reuşit să domine arbitrar acest partid, cum s-a întîmplat, spre exemplu, cu organizaţia politică a lui Ion Iliescu sau cu cea a lui Traian Băsescu; iar faptul că cel mai bogat om al ţării nu reuşeşte să controleze PNL, fiind chiar ameninţat cu excluderea, dovedeşte că există în continuare un spaţiu politic neastupat încă de bani.
Probabil că toate acestea se vor sfîrşi foarte curînd, odată cu triumful deplin al capitalului asupra burgheziei şi al economicului asupra politicului. Dar nu e cazul să deplîngem lucrul acesta, pentru că, în lumea noastră modernă, raţională, democrată şi capitalistă, burghezia e într-adevăr o „clasă ilegitimă”[3], iar politica fiind o politică de clasă, distrugerea capitalistă a tuturor claselor şi ierahiilor „naturale”[4] este un progres istoric, din cîte se pare ireversibil. Prin urmare, cele scrise mai sus nu reprezintă un elogiu al Partidului Naţional Liberal, ci o descriere prin care am încercat să sugerez că judecăţile comune despre acest partid sînt cel mai adesea nedrepte, mai cu seamă atunci cînd vin dinspre dreapta pretins liberală. Ceea ce nu înseamnă că liberalismul este proprietatea exclusivă a partidului liberal, sau că nu există şi intelectuali liberali neafiliaţi partidului. Există, bineînţeles[5], însă de obicei se află în altă parte decît în locurile indicate din oficiu ca vizuinile spiritului moderat şi independent: instituţii de partid democrat liberal şi fundaţii de biserică ortodoxă română, presă culturală şi politică ce rezistă comunismului în timp ce predică supunerea în faţa celor mai nedemocratice organisme internaţionale, bloguri ce promovează libertatea de a interzice drepturile altora. Înainte de lua în discuţie cîteva publicaţii considerate a reflecta exemplar ideologia liberală a României contemporane, trebuie făcută o observaţie cu caracter mai general. Asumpţia de la care pornesc ideologii dreptei româneşti este, cred, o confuzie bine întreţinută, iar aceasta poate fi enunţată astfel: între liberalism şi dreapta există dacă nu o identitate, atunci o relaţie atît de strînsă, încît diferenţele sînt neînsemnate. Desigur, nu se poate în mod rezonabil pretinde că liberalismul este un curent politic al stîngii, chiar dacă anumite construcţii teoretice l-au dus într-o direcţie progresistă – scrierile lui Rawls, de exemplu. Dar nici nu se poate spune că orice viziune de dreapta – şi putem chiar face abstracţie de fascism – este, în definitiv, tot o formă (legitimă) de liberalism.
„În locul mîinii drepte-ţi creşte o aripă”
Titlul acestei secţiuni l-am împrumutat dintr-un volum de mîzgîlituri în versuri[6] al celui care a fost şi este principalul ideolog al dreptei politice româneşti. Şi nu pentru frumuseţea-i literară l-am scos din uitare, ci pentru că, involuntar, oglindeşte chiar activitatea politică a lui Valeriu Stoica. Deşi e absolut sigur că strădaniile poetice ale autorului nu vor ocupa un loc în istoria literaturii române, stăruinţele sale în cîmpul politic au avut totuşi oarecare efecte în realitate, de la cele neplăcute (de combinator şi demnitar politic) pînă la cele inofensive (de gînditor şi ideolog de dreapta). În consecinţă, voi căuta să prezint cîteva aspecte mai relevante, aşa cum rezultă din cărţile sale în proză.
Prima publicaţie de interes pentru tema de faţă este o carte de convorbiri cu Dragoş Paul Aligică[7], tipărită pe vremea cînd Valeriu Stoica era încă membru al Partidului Naţional Liberal. În afară de povestirea unor episoade istorice (despre vechiul PNL, despre reconstituirea partidului după 1989, despre perioada CDR), pagini valoroase pe alocuri, dovedind un bun simţ al observaţiei şi interpretării, sau obsesia deja conturată a înfiinţării unui mare pol de dreapta, volumul ne prilejuieşte şi întîlnirea cu doctrinarul Valeriu Stoica. La acest capitol însă lucrurile stau cam prost, concepţia sa despre lume, viaţă şi idei politice fiind o permanentă oscilaţie între truisme şi prostioare. Întrebat despre semnificaţiile pe care le acordă termenilor liberal şi liberalism, fostul ministru al justiţiei oferă răspunsuri foarte elocvente: „A fi liberal este un mod de a fi” (p. 113), şi detaliază: primul la rînd vine spiritul critic, „cea mai importantă forţă definitorie a liberalilor” (p. 114). „În al doilea rînd, în strînsă legătură cu spiritul critic, cred că liberalul trebuie să aibă capacitatea de dialog” (ibidem.). Apoi analitica de dreapta se blochează şi face loc unui interludiu lévinasian: „dacă nu ai capacitatea de a înţelege alteritatea, nu eşti cu adevărat liberal”, căci „în absenţa compasiunii nu e posibil spiritul liberal” (p. 115), ba chiar „se situează în afara curentului liberal cei care nu au puterea de a recunoaşte alteritatea şi de a transforma dialogul cu celălalt într-o formă de cîştig reciproc” (p. 117). Problematica alterităţii, compasiunii şi dialogului lasă senzaţia că e împrumutată din flecăreala social-democraţiei tîrzii, deşi sublinierea cîştigului reciproc trădează spiritul antreprenorial, ce-i drept, unul cu nuanţe compensatorii: „Cei care vorbesc de aşa-numitul capitalism sălbatic sau de liberalii sălbatici nu vorbesc de fapt de liberali” (p. 115). Şi chiar dacă Dragoş Paul Aligică protestează, insistînd să ne aducă cu picioarele pe pămînt[8], poziţia la care aderă Valeriu Stoica e de neclintit[9]. Cînd schimbul de opinii pare că s-a animat, discuţia alunecă într-o letargie din care tot ce putem reţine, ca simpli cititori, sînt locurile comune: de pildă, că ideile liberale şi cele socialiste sau comuniste se originează, toate, în revoluţia franceză (p. 122). Cît despre latura originală a convorbirii, aceasta e într-adevăr originală. „Într-un anumit sens, liberalismul e un fel de nou creştinism al zilelor noastre” (p. 121), mai precis „liberalismul a devenit într-adevăr religia politică a vremurilor noastre” (p. 122), cu alte cuvinte „liberalismul a devenit religia politică a timpurilor noastre” (p. 125). Dacă am opri lectura la această pagină, am putea crede că fostul preşedinte al partidului liberal a rămas prea marcat de lectura lui Voegelin. De fapt, primează expresivitatea poetică: „această formulare «liberalismul este religia zilelor noastre» este metaforică, pentru că de fapt liberalismul este total străin de ideea de religie” (p. 128). Totuşi, unui asemenea gînditor liberal, sensibil şi la argumente, şi la alteritate, îi este cam greu să se despartă de religie cu una cu două. Şi asta nu atît în viaţa cotidiană[10], cît la nivel conceptual, unde teoria devine în cele din urmă coerentă: în ceea ce priveşte „afirmarea identităţii şi a libertăţii individuale, revoluţia a fost făcută de Isus Cristos [...]. Din cauza aceasta, rădăcina liberalismului se află în religia creştină sub acest aspect” (p. 134). În concluzie, „creştinismul este consonant cu liberalismul, şi nici un moment din experienţa pămînteană a lui Cristos nu poate să susţină ideea că el a ignorat diversitatea” (p. 136). Filosof al istoriei, Valeriu Stoica ne familiarizează şi cu teorema secularizării: „Cînd vorbim de rădăcinile creştine ale liberalismului avem în vedere secularizarea unor concepte” (p. 138). Secularizarea continuă şi în paginile următoare, prin aplicarea conceptelor la realităţile momentului: originile creştine ale Americii şi ciocnirea necreştină a civilizaţiilor (pp. 140-144). Şi sporovăiala îşi urmează lent cursul, punctată din cînd în cînd de anumite constatări[11] (confirmate de istorie), mărturisiri[12], certitudini[13] şi Keynes[14]. După lectura acestei cărţi, nu am înţeles de ce fostul politician trece drept un important gînditor liberal. Prin urmare, am căutat noi provocări liberale şi în alte volume.
Dacă nu mă înşel, teoria nu este punctul forte al lui Valeriu Stoica, aşa că am trecut rapid la publicaţiile sale practice. Principala contribuţie la impulsionarea Partidului Naţional Liberal de a merge pe mîna vizionarului Traian Băsescu este culegerea de reverii despre unificarea dreptei.[15] Diverse articole, cuvîntări, interviuri şi anexe sînt tot atîtea pretexte de a trîmbiţa însemnătatea unei idei fixe, cartea fiind atît povestea întreprinderilor nereuşite de a impune proiectul unificării în interiorul PNL, cît şi răfuiala penibilă cu liberalii care s-au opus fuziunii, în frunte cu Călin Popescu-Tăriceanu. Strategia de convingere a publicului cititor nu constă numai în demonstrarea „teoremei Aligică”, cum e cunoscută în cercurile academice, „potrivit căreia numai oportunismul şi stupiditatea puteau explica ceea ce se întîmplă în PNL” (p. 69), ori în curtarea „unor intelectuali de mare prestigiu” şi a „unor jurnalişti de elită”, listaţi ca la bursă (pp. 88-89), pe care structura politică rezultată din partidul preşedintelui şi refugiaţii liberali au reuşit, cum spune şi autorul, să-i „cointereseze”, ci şi în expunerea unei noi concepţii politice, modul liberal de a fi capătînd în final o altă configuraţie, mai apropiată de „un liberalism evoluţionist”, cu siguranţă pe gustul modului prezidenţial de a fi (pp. 267-270). Deci, nimic de seamă, exceptînd definiţia corectă a democraţiei burgheze: „în democraţia liberală egalitatea politică este o formă de îndulcire a inegalităţii economice” (p. 39). Şi cum nici transcrierea unor emisiuni de televiziune[16] nu prezintă vreun interes, m-am resemnat să revin la teoreticianul Valeriu Stoica.
Scrisă împreună cu Dragoş Paul Aligică, cartea despre reconstrucţia dreptei[17] este cronica unei tentative de surmontare a nepotrivirii istorice între idealurile (politice ale) liberalismului şi realităţile (economice ale) capitalismului. Din această cauză, „temele explorate cu luminoasă sagacitate” de către cele două „spirite emancipate de orice încorsetare dogmatică”, cum sîntem lămuriţi în prefaţă (pp. 11-15), se transformă în tot atîtea eforturi de popularizare a ideii că idealul şi realitatea se suprapun, în definitiv, perfect odată înţeleasă „expresia naturală a unui anumit mod de a fi în lume” (p. 98). Datorită numărului mare de pagini, argumentele celor doi autori nu au mai încăput în varianta trimisă spre publicare, aşa că raţionamentele care subîntind propaganda sînt dificil de găsit. Însă amatorii de asocieri libere şi atotcuprinzătoare vor fi edificaţi în legătură cu importanţa teoretică pe care „revoluţia neoliberală a lui Hayek, Friedman & co.” (p. 47) a avut-o asupra expresiei practice a liberalismului clasic, „revoluţia Thatcher-Reagan” (p. 45). Nu lipsesc definirea societăţii în care trăim[18], motorul său intern[19], cutremurarea în faţa naturii[20] şi compasiunea faţă de fraieri (în absenţa căreia, aşa cum ştim din vechea lor colaborare, nu e posibil spiritul liberal)[21]. Sinceritatea volumului nu poate fi pusă la îndoială, căci gînditorii recunosc deschis contradicţiile capitalismului – iar acestea sînt evident culturale, nu economice: „capitalismul liberal generează un proces de autodistrugere pe cale culturală. El creează o mentalitate anticapitalistă” (p. 92).[22] Însă pentru ca judecăţile apodictice să nu pară excesiv de teoretice, ei formulează şi un crez propriu şi personal: „noua dreaptă a secolului XXI îmbrăţişează fără rezerve tradiţia iudeo-creştină occidentală şi valorile liberalismului şi capitalismului izvorîte din acestea” (p. 283). Prea multe nu mai sînt de spus.
Lăsînd la o parte interesul istoric şi psihologic, aceste volume semnate de Valeriu Stoica (& asociaţii) seamănă cu nişte încercări autodidacte de a pătrunde în misterele teoretizării. Să vedem însă pe scurt ce zic şi profesioniştii gîndirii, odată ce îşi iau ca sarcină discutarea ideilor şi ideologiilor politice contemporane.
Vrăjitori şi ucenici ai dreptei intelectuale
Într-o nouă colecţie sponsorizată de tot felul de instituţii şi coordonată de aceiaşi Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică au fost publicate pînă acum trei cărţi, despre care voi schiţa cîteva observaţii. Primele două volume sînt rezultatul unor interviuri pe care diverse persoane şi totodată personalităţi le-au acordat unui fost „jurnalist de elită”, în prezent „cointeresat” de ceva pe la un institut de studii populare. Din nefericire, chiar dacă este absolvent de universitate, întrebătorul este complet incapabil să abstractizeze, acesta fiind unul din motivele pentru care discuţiile, cu cîteva abateri, sînt rudimentare şi plictisitoare. Ceea ce oferă unitate interviurilor din prima carte[23] este ideea că distincţia dintre stînga şi dreapta este inaplicabilă (vezi pp. 26, 83, 178, 203, 293), precum şi limitarea dimensiunii doctrinare la eternele teme de actualitate: politică de partid şi intelectuali de bibliotecă (Andrei Pleşu, Nicolae Manolescu, Lucian Boia), (anti)comunism şi stîngism (Vladimir Tismăneanu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea), natură umană şi autobiografie (Andrei Pleşu, Virgil Nemoianu, Gabriel Liiceanu). Dacă-i lăsăm de-o parte pe Neagu Djuvara (pp. 101-138), pe Al. George (pp. 53-70), sau pe Nicolae Manolescu (pp. 171-188), ale căror răspunsuri nu au nimic din sfătoşenia şi platitudinea celorlalte reacţii, există o singură intervenţie teoretic articulată: cea a lui Horia-Roman Patapievici (pp. 235-290). În schimb, interviurile din a doua carte[24] nu beneficiază nici măcar de farmecul monotoniei, întrucît sînt luate unei „şcoli de gîndire” a cărei experienţă şi nonşalanţă nu se ridică la înălţimea „reperelor” – şi nu datorită vîrstei. Pur şi simplu, genul interviului, acelaşi, nu se potriveşte noilor gînditori. Deşi replicile sînt triviale şi previzibile, liniile directoare ale convorbirilor nu sînt uşor de trasat, căci cu puţine excepţii (Cristian Preda, Ionuţ Popescu, Sorin Ioniţă) toţi vorbesc despre tot, amestecînd încontinuu planurile. După meseria vorbitorului, o primă categorie incomodată de întrebările complice este cea a noului politician, iar aici predomină atît justificarea intrării în politică şi sacrificiul făcut pentru binele public, nu fără accente electorale dezinteresate (Sever Voinescu, Teodor Baconschi), cît şi poziţionarea doctrinară, una care merge de la imprecizia ideologică a Monicăi Macovei[25] pînă la liberalismul luminat al lui Cristian Preda[26]. A doua ar fi cea a scriitorului: dacă în pomelnicul de nume invocat de către Dan C. Mihăilescu poţi găsi cu greu o idee, oricare, iar în cuvintele lui Radu Paraschivescu descoperim noi culmi de provincialism şi irelevanţă, în intervenţia lui Mircea Mihăieş, surprinzător de autoreflexivă, se poate întrezări însăşi figura intelectualului umanist postcomunist, cu toate calităţile şi defectele sale. A treia categorie poate fi numită a specialistului – în cazul de faţă, în economie (Ionuţ Popescu, Bogdan Călinescu) şi în politici publice (Sorin Ioniţă, Cristian Ghinea). Ca toată lumea, de la economişti aveam ceva aşteptări, însă n-a fost să fie: Ionuţ Popescu îşi clamează pe fiecare pagină aderenţa la cea mai directă dreaptă, însă evidenţele pentru care această atitudine e singura economic raţională devin eliptice cînd trebuie nu doar emise, ci şi explicate: de exemplu, nu era nevoie de un jucător la bursă pentru a afla doar că actuala criză economică e datorată stîngii (p. 187), iar măsurile de dreapta luate de guvern pentru a ne scoate din criză „au fost absolut corecte” (p. 177) – tot atîtea ne-a spus şi Emil Boc. La rîndul său, economistul româno-francez Bogdan Călinescu ne dezvăluie despre criza economică esenţialul: că a fost cauzată, printre altele, „de politicile publice în favoarea creditului imobiliar sau de băncile naţionale ce se joacă cu rata dobînzii” (pp. 352-353); însă cînd „a început să se vorbească şi de veritabilele cauze ale crizei…” (p. 353), după cele trei puncte nu a mai urmat nimic. Cei doi reprezentanţi ai domeniului public policy se arată în interviuri cum nu se poate mai diferiţi: Sorin Ioniţă e foarte relaxat, răspunsurile şi raţionamentele lui fiind simpatice, respectiv inteligente (pp. 299-319); în schimb, mai tînărul său coleg Cristian Ghinea face din conformismul intelectual o profesiune de credinţă: pentru el, Marx şi Ceauşescu sînt veri primari (p. 323), oamenii de stînga, aşa, în general, „tind să gîndească cu inima, în loc să gîndească cu creierul” (p. 326), iar ai noştri tineri la Paris învaţă „neomarxismul falimentar” (pp. 333-334); la asta se reduce pledoaria pentru valorile de dreapta, fără a mai pune la socoteală dialogul cu stînga trendy din România – însă referentul îmi scapă. Pentru subiectul acestui articol, restul contribuţiilor sînt fie nedemne (Traian Ungureanu, Mihail Neamţu, Dragoş Paul Aligică), fie neimportante (Cosmin Alexandru, Vitalie Ciobanu, Sebastian Lăzăroiu), fie neinteresante (Marius Lazurcă, Ioan Stanomir, Cătălin Avramescu) pentru a merita un comentariu.
Dacă o caracteristică a primului volum de interviuri este neîncrederea oamenilor de cultură faţă de operaţionalitatea distincţiei între stînga şi dreapta – şi aici trebuie să avem în vedere doar ideile politice –, nota dominantă a celui de al doilea volum este că mişcarea intelectuală liberală nu-i decît o dreaptă cu multe etichete: conservatorism, creştin-democraţie, liberalism de dreapta, republicanism; o tendinţă care se accentuează în ultimele texte, despre care voi spune cîteva cuvinte. Volumul colectiv despre teoriile dreptei contemporane din Occident[27] este în mare măsură o publicaţie folositoare, pentru că prezintă informat şi inteligibil o întreagă paletă de curente intelectuale (unele influente, altele marginale). În opinia mea, există cîteva sinteze excelente, în special articolele lui Radu Cristescu despre neoconservatorism (pp. 28-52) şi ordoliberalism (pp. 152-180), cel despre obiectivismul lui Ayn Rand (pp. 109-128) scris de Sorin Manică, ori contribuţia lui Costel Stavrache despre futurism şi antialarmism (pp. 378-396); însă şi textele despre paleoconservatorism şi tradiţionalism, libertarianism sau creştin-democraţie sînt bine făcute. Desigur, nu e vorba aici de a împărtăşi presupoziţiile filosofice, demonstraţiile etice ;i credinţele economice angajate de aceste teorii[28], ci de maniera în care au fost elaborate o parte din materiale: documentat, nuanţat, contextualizat. Însă există şi două scăderi ale cărţii, poate inerente unui astfel de proiect: prima se referă la faptul că editorii, dorind probabil un volum cît mai amplu, au introdus subiecte nu doar colaterale, de exemplu ideologia New Criterion, noii filosofi francezi sau postfaţa lui Vladimir Tismăneanu, ci şi surprinzătoare, cum ar fi cele despre creştinism şi economie de piaţă, sociologia noii clase, ori critica psihiatriei; a doua trimite la faptul că pe alocuri se reuşeşte performanţa de a expune şi ataşamentul faţă de tema tratată, ceea n-ar fi deranjant în condiţiile în care am întîlni mai multe argumente şi mai puţine efuziuni – vezi mai ales articolele semnate de Radu Nechita şi Anca Fotea. În concluzie, volumul e un pas înainte – însă doar spre dreapta, nu spre liberalism.
Alegeri 2012
În încheiere, voi reveni la scena politică şi voi face unele consideraţii anticipative despre alegerile din 2012. E doar un exerciţiu de structurare a unor intuiţii, raţionamente şi interpretări. Personal, nu sînt foarte interesat de alegerile care urmează şi nici nu cred că o guvernare USL ar putea constitui un progres semnificativ. Şi asta nu pentru că toate partidele sînt exact la fel, cum susţinea recent Liviu Antonesei[29], ci datorită faptului că, existînd limitări obiective[30], spaţiul de manevră devine extrem de îngust. Deşi liberalii şi social-democraţii se pregătesc să deschidă şampania pentru a sărbători cîştigarea alegerilor din acest an, nu împărăşesc opinia că victoria lor e neîndoielnică. Fireşte, nu putem şti în acest moment care va fi impactul apariţiei unui nou partid politic, eventual sprijinit de la Cotroceni şi format dintr-o generaţie mult aşteptată de „oameni noi”, „buni specialişti”, „tineri profesionişti” etc. Dacă se va forma, ar putea avea succes (dacă ţinem cont de speranţa pusă în primenirea mediului politic), dar la fel de bine ar putea să eşueze (dacă ne gîndim la scepticismul încă sănătos cu privire la posibilitatea unei schimbări fundamentale prin aceste metode, ori la popularitatea de care se bucură „doctrina prezidenţială”). Prin urmare, observaţiile care urmează pleacă de la situaţia dată, cea în care principalii actori politici sînt USL şi PDL. Într-o ordine aleatorie, voi avansa deci cîteva elemente care mă fac sceptic în privinţa triumfului negreşit al opoziţiei. În primul rînd, PDL organizează alegerile, ceea ce înseamnă că din start pleacă cu un avantaj, iar efectele lui ar putea fi anulate doar printr-o mobilizare masivă la vot; însă o astfel de prezenţă la urne e improbabilă. În al doilea rînd, PDL ar putea lua „măsuri electorale” cu impact mare pe termen scurt, de pildă mărirea salariilor şi pensiilor, ceea ce l-ar putea avantaja în mod serios. În al treilea rînd, armonia din cadrul USL ar putea fi zdruncinată odată cu alegerile locale, astfel încît uniunea să se destrame înainte de alegerile generale. În al patrulea rînd, chiar austeritatea poate fi vîndută publicului mocofan drept „sacrificiu necesar” şi „raţionalitate economică”, electoratul antisocial nefiind dificil de convins să treacă cu vederea, de dragul „perspectivei juste”, corupţia, incompetenţa şi iraţionalitatea democrat liberală. În al cincilea rînd, în pofida bilanţului în mare parte negativ al guvernării (reforme absurde, polarizare şi declasare socială, scădere dramatică a nivelui vieţii, finanţări clientelare, întărirea puterii represive), puţinele rezultate pozitive datorate Partidului Democrat Liberal (legea salarizării unice, funcţionarea DNA, retragerea privilegiilor revoluţionarilor, parţial chiar legea educaţiei) pot constitui argumente pentru voturile unui segment electoral mai calculat. În al şaselea rînd, amestecul de modernizare autoritaristă şi tradiţionalism anticomunist ar putea, din nou, stimula autoamăgirea clasei de mijloc exasperate de lipsa unei „alternative serioase” şi obsedate de „răul mai mic”; la fel ca în urmă cu patru ani, cînd vorbele lui Luther erau citate pentru a justifica măreţul curaj de a-l vota pe preşedintele în exerciţiu[31], opţiunea pentru PDL, exprimată de această dată cu mai puţină înflăcărare, aşa cum stă bine criticilor oricărei puterii, se va insinua de la sine. Nu în ultimul rînd, atîta timp cît nu va obţine o majoritate de 50+1% din totalul voturilor validate, preşedintele ţării poate refuza numirea unui premier din cadrul USL, iar negocierile ulterioare pot conduce la formarea unui guvern PDL, căruia să i se alăture fie PSD, fie PNL, ambele de prea multă vreme în opoziţie, aşadar predispuse să-şi descopere „latura pragmatică”, respectiv „înrudirea ideologică”.
[1] Recent, cîteva figurine răspopite de genul „noilor republicani” s-au distanţat public de PDL şi de Traian Băsescu, într-o încercare străvezie de autotransfigurare politică. Însă aceste piruete electorale de ultimă oră ale ariviştilor de dreapta nu merită luate în considerare.
[2] Despre prestaţia deplorabilă a noului premier, vezi Ciprian Şiulea, „Încă o lună şi MRU intră în istorie”: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/inca-o-luna-si-mru-intra-in-istorie-76833.html, şi Ciprian Domnişoru: „Tabla înmulţirii cu mine”: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/tabla-inmultirii-cu-mine-76858.html.
[3] Îmi propun să dezvolt într-un text viitor teza ilegitimităţii burgheziei.
[4] Bineînţeles, cu excepţia celei strict capitaliste dintre forţa de muncă şi capital.
[5] Exemple articulate de convingeri liberale autentice sînt, de pildă, contribuţiile lui Daniel Barbu şi Aurelian Crăiuţu; vezi Aurelian Crăiuţu, Elogiul libertăţii. Studii de filosofie politică, Polirom, Iaşi, 1998, şi Daniel Barbu, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Nemira, Bucureşti, 1999.
[6] Vezi Valeriu Stoica, Istorii dumnicale, Libripress, Bucureşti, 2006.
[7] Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligică, Provocări liberale. Dialoguri despre gîndirea, istoria şi practica liberalismului, Humanitas, Bucureşti, 2003.
[8] „Există un liberalism evoluţionist foarte dur poate pentru gusturile unora. Dar, în ciuda acestor gusturi, el este o formă istorică şi legitimă de liberalism.” (Idem., p. 116)
[9] „În rîndul celor autodeclaraţi liberali există şi asemenea persoane. Nu înseamnă că eu trebuie să îi recunosc ca liberali pe aceştia.” (Idem., pp. 116-117)
[10] „Deşi sînt creştin, sînt îmbibat de modul de gîndire liberal şi mai ales de ideea de îndoială, de incertitudine, şi atunci pentru mine religia creştină este o experienţă pur spirituală, şi nu una practică, nu una care să înlocuiască demersul pragmatic.” (Idem., pp. 137-138)
[11] „La capătul drumului a dispărut diferenţa din punct de vedere economic şi cultural între englezi, francezi, germani. Încet, încet spaniolii, grecii se apropie de ei. La capătul drumului, în Europa unită dispar diferenţele de civilizaţie şi de prosperitate şi de bunăstrare economică.” (Idem., p. 187)
[12] „Am spus-o de mai multe ori: mi-am pierdut de mult încrederea în Hegel. Cînd eram tînăr am avut o oarecare credinţă în Hegel, după care mi-am dat seama de eroarea făcută, m-am repliat şi am spus foarte clar că progresul, bunătatea, prosperitatea nu sînt idei care mărşăluiesc triumfal prin istorie.” (Idem., p. 189)
[13] „Liberalismul, spre deosebire de comunism, susţine claritatea proiectelor şi afirmă că evoluţia, numită impropriu organică, în liberalism, nu înseamnă, pur şi simplu, că lucrurile pot fi lăsate să meargă de la sine.” (Idem., p. 190)
[14] „Dacă nu mă înşel, el este considerat un reprezentant al neoliberalismului. Ce înseamnă neoliberalism e pentru mine încă un mister, pentru că neoliberalismul este revendicat şi de stînga.” (Idem., p. 213)
[15] Valeriu Stoica, Unificarea dreptei, Humanitas, Bucureşti, 2008.
[16] Vezi Robert Turcescu, Valeriu Stoica, Istorie recentă 100%, Humanitas, Bucureşti, 2009.
[17] Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligică, Reconstrucţia dreptei. Între experimentul capitalist occidental şi proiectul naţional românesc, prefaţă de Vladimir Tismăneanu, postfaţă de Adrian Miroiu, Humanitas, Bucureşti, 2009.
[18] „Societatea capitalistă este construită pe suveranitatea consumatorului. [...] într-un sistem capitalist pur, bogăţia este obţinută prin ofertă de bunuri şi servicii către consumatori.” (Idem., p. 93)
[19] „Capitalismul este [...] suma iniţiativei, a voinţei şi a virtuţilor morale, intelectuale şi practice ale cetăţenilor săi.” (Idem., p. 239)
[20] „[...] funcţionarea legilor naturii într-o ordine socială capitalistă permite acumularea de mari averi.” (Idem., p. 247)
[21] „În concluzie, dacă există ceva care ajută săracii cu adevărat, aceasta este competiţia pe piaţa liberă.” (Idem., p. 142)
[22] Mai exact: „Pe scurt, dacă prin însăşi funcţionarea şi succesul său capitalismul îşi generează premisele propriei distrugeri, aceasta nu are nimic de-a face cu proletariatul sau lupta de clasă. Dinamica arată astfel: capitalismul produce o pătură tehnică şi intelectuală care, la adăpostul prosperităţii asigurate de sistem, începe să producă idei, doctrine şi mişcări inamice capitalismului. De aici o contradicţie fundamentală a capitalismului: prospera clasă intelectuală şi tehnică uită că este creaţia libertăţii şi prosperităţii asigurate de acesta şi devine instrumentul distrugerii sale, erodîndu-i treptat fibra morală şi intelectuală.” (Idem., p. 238)
[23] Cristian Pătrăşconiu (ed.), Repere intelectuale ale dreptei româneşti, prefaţă de Valeriu Stoica, ilustraţii de Devis Grebu, Humanitas, Bucureşti, 2010.
[24] Cristian Pătrăşconiu (ed.), Noua şcoală de gîndire a dreptei, prefaţă de Valeriu Stoica, ilustraţii de Devis Grebu, Humanitas, Bucureşti, 2011.
[25] „Categoric sînt de dreapta; sînt pentru o societate în care oamenii muncesc, plătesc taxe, sînt proactivi şi responsabili. Dreapta include competiţia, statul de drept, ideea că legea trebuie să fie respectată şi aplicată egal pentru toţi, iar asta presupune noţiunea de dreptate în toate sensurile ei.” (Idem., p. 16)
[26] „Idealurile politice nu sînt foarte numeroase. Mă văd obligat să aşez în fruntea listei libertatea. Aceasta e urmată – de fapt, ar trebui să spun că e legată – de egalitate. Da, libertatea nu mai poate fi gîndită – ca în secolul al XIX-lea – în absenţa sau în dispreţul egalităţii.” (Idem., pp. 73-74)
[27] Ionuţ Sterpan, Dragoş Paul Aligică (editori), Dreapta intelectuală. Teorii şi şcoli de gîndire ale dreptei contemporane occidentale, postfaţă de Vladimir Tismăneanu, Humanitas, Bucureşti, 2011.
[28] Deşi am rezonat cu ideile antinaturaliste şi argumentele raţionaliste prezentate în articolul despre antialarmism.
[29] Vezi Liviu Antonesei, „Unde ne sînt liberalii?”: http://www.criticatac.ro/14217/unde-ne-sint-liberalii/. Dacă ne referim la ideologiile asumate şi la unele dintre urmările practice, nu cred deloc că toate partidele sînt, cel puţin în clipa de faţă, identice. Dimpotrivă, am impresia că cele trei mari partide din România au profiluri eterogene. Exponent al burgheziei autohtone, pînă acum singura clasă conştientă de sine şi de lume, PNL merge pe acelaşi drum pe care a umblat şi vechea burghezie naţională: cel al interesului capitalist, limitat însă de conştiinţa că e necesar să guverneze o ţară, nu un teritoriu, deci că „obiectul” asupra căruia se înstăpîneşte trebuie să reziste, astfel încît să nu poată fi „consumat” complet, ci transmis mai departe (ca moştenire). În schimb, PDL este partidul unei neoburghezii formate şi dintr-o elită „meritocratică” grăbită să facă o carieră rentabilă cu orice preţ, şi din progeniturile „întreprinzătorilor” postdecembrişti – unii cu ascendent direct în nomenclatura comunistă –, o burghezie de stil nou care a început să creadă în ideea meritului personal doar pentru că s-a întîmplat să parvină. Odată ajunşi la guvernare şi dornici de a reforma universul după chipul, folosul şi ideologia lor, nu e de mirare că aceşti oameni consideră că toate problemele au doar soluţii exprimabile în cifre, căci au fost învăţaţi că după orice plăcere urmează nota de plată; dar ceea ce a uitat noua burghezie e faptul că există şi plăceri gratuite, aşadar contabilitatea nu poate fi ridicată la rangul de regină a ştiinţelor fără a plăti preţul numit libertate. Pe scurt, diferenţa între PNL şi PDL se suprapune, măcar în parte, deosebirii dintre liberalism şi neoliberalism. Cît despre PSD, un partid cu rădăcini adînci în mocirla vechiului regim, aş zice că e tributar unei doctrine social-democrate „înnoite”, care îmbină asistenţialismul statal şi capitularea statului în faţa pieţei; aceasta e cea mai proastă variantă cu putinţă, întrucît nu reprezintă chiar pe nimeni: pe de o parte, dacă ne gîndim la dimensiunea asistenţială, sînt reprezentaţi nu atît muncitorii, cît cei care, dintr-o cauză sau alta, nu (mai) muncesc; pe de altă parte, nici cei care muncesc, nici cei care nu pot să muncească (şomeri, pensionari, bolnavi, persoane cu handicap etc.) nu sînt protejaţi în raport dezlănţuirea capitalului; în plus, atîta timp cît îi sînt opuse fie şi cele mai aparente îngrădiri, domnul capitalist se simte extrem de lezat în dreptul său natural de a face profit, aşa încît va prefera să trateze as usual cu partide adaptate zilelor noastre, adică fară prejudecăţi sociale. Deci, principala eroare a Partidului Social Democrat este următoarea: într-o societate conflictuală, are iluzia că poate mulţumi pe toată lumea, reuşind de fapt să-i nemulţumească pe toţi.
[30] România este o ţară periferică subdezvoltată, iar în faţa crizei mondiale a capitalismului nu sînt prea multe de făcut aici. Ce se poate, totuşi, realiza e o mai bună administrare a dezastrului, nu o iluzorie depăşire hipercapitalistă, cum s-a tot străduit guvernul PDL prin diverse transgresiuni: noul cod al muncii, tăierea drastică a salariilor şi pensiilor, disponibilizări etc. Toate aceste tentative de „ajustare” nu au avut efectul scontat, din simplul motiv că nu preţul forţei de muncă ori cheltuielile bugetare au determinat criza economică. Drept dovadă, chiar dacă s-au adoptat aceste măsuri de austeritate, nu s-a rezolvat mai nimic: oficial sîntem în recesiune, deşi au fost luate nişte decizii de sărăcire a populaţiei nemaiîntîlnite (încă) în spaţiul european. Mai mult, privatizările care se preconizează (spitale, energie, resurse naturale etc.) vor pune lucrurile pe o direcţie încă şi mai nocivă.
[31] Vezi Andrei Cornea, „De ce votez cu Băsescu”: http://www.revista22.ro/de-ce-votez-cu-basescu-7181.html.
