10 Mai 2012: La multi ani, României Regale!

Sunt convins ca în fiecare dintre noi un alt Eu, mai bun, sălășluiește. Treaz sau dormind, asta depinde de voința și putința noastră.

Sunt convins că undeva înlăuntrul României de azi trăiește o altă Românie. Nu a trecutului, cum am fi tentați să credem. Ci a unui timp pe care cu greu ni-l putem imagina în toate formele sale. Un viitor care va prelua tot ce este mai bun din caracteristicile fibrei naționale și le va racorda la imperativele acelui viitor devenit prezent.

Pentru mine și mulți ca mine, acea Românie a viitorului este o României monarhică.

Urez deci La mulți ani! României Regale, și mâ înclin cu respect în fața Majestății Sale Regele Mihai I.

La mulți ani!

Si viata ii va mantui… sau despre “Generatia pierduta 2.0″

Bacalaureatul 2011 a însemnat pentru mulţi o mare surpriză… şi nu prea. Pentru unii a fost doar o confirmare a ceea ce ştiau deja din propria lor practica educaţională: că împăratul este gol. Desigur, prea puţini avuseseră curajul să o spună în public. A trebui să vină un personaj funebru, cu idei puţine dar fixe, un matru cu faţa de copil îmbătrânit, pentru a ne pune oglinda adevarului în faţă. Şi aşa cum spuneam în altă parte (poţi citi aici) ceea ce am văzut nu ne-a placut deloc.

Desigur, s-au făcut analize mai mult sau mai puţin obiective asupra fenomenului (analiza proprie aici). Nu s-a scurs multă apă pe Dâmboviţa şi a apărut pe FB o scrisoare asumată de către unul dintre elevii picaţi la Bac (conţinutul ei aici), scrisoare care condamna întreaga societate pentru eşecul şcolar al unei generaţii. Scrisoarea a generat, la rândul ei, un răspuns vitriolant din partea lui M. Goţiu, în paginile VoxPublica (citesteaici).

Sunt absolvenţii anului de graţie 2011 doar nişte victime ale unui sistem educaţional malformat şi ai unei societăţi corupte până în măduva? Începe reforma evaluării printr-un Măcel al Inocenţilor? Poate şcoala să îşi asume întreaga vină a sistemului educaţional, care este mult mai larg, ca sferă, decât doar instituţia şcolii în sine? Se poate rezolva criza de sistem a învăţământului românesc  prin simpla modificare e legislaţiei şcolare? Toate acestea sunt întrebări pline de conţinut şi grele de urmări. Dar nu îmi propun să tentez nişte răspunsuri aici şi acum.
Ceea îmi propun este să le spun celor care au suferit un eşec la examenul de Bac că, în esenţă, există viaţă şi după această înfrîngere de etapă.

Nu ştiu dacă fiecare şut în fund înseamnă cu necesitate un pas înainte, dar ştiu că te poţi ridica de fiecare dată când ai căzut. Ştiu că în viaţă există înfrângeri mai dureroase decât pierderea unui examen, şi că unele, din nefericire, sunt pierderi definitive. Însă dincoace de zidul de durere al Bolii şi de ceasul ultim al Morţii, orice este posibil. „Ai câştigat continuă, ai pierdut, continuă” – aceasta ar trebui să fie lecţia acestui moment. Pentru că atâta vreme cât există viaţă există şi speranţă. În orice moment putem spune, nouă şi celorlalţi: „Ajunge.” Şi să ne reinventăm. Să apucăm pe un alt drum. Să ne oferim o nouă şansă. Din viaţa mea studenţească îmi aduc aminte de un coleg de la filo, de formaţie inginer, ce se hotărâse să facă latina la zidupă ce ieşise la pensie; mă înclin în faţa memoriei sale ca în faţa unui monument al reinventării de sine.

Şcoala nu îţi oferă nimic din ceea ce nu ai putea să îţi oferi singur, dacă ai dori cu adevărat acest lucru. În oraşul în care vieţuiesc cel mai mare cititor de literatura patristică este un valutist bronzat din născare. Şi biblioteca filozofică personală cea mai completă pe care am întîlnit-o pe vremea împuşcatului şi a odioasei sale soţii aparţinea unui ajutor de maistru  la o fabrica de conserve. „Şcoala vieţii” nu este doar o găselniţă ce scuză lipsa studiilor – este un adevăr peste care nu poţi trece fără a îţi asuma riscuri personale.

Cei care au picat Bacul îl pot trece la toamnă. Sau în alt an şcolar. Dar nu Bacul îi va forma ca oameni. Pierderea unui loc într-o Universitate acum nu este o tragedie, în ţara în care avem prea mulţi jurişti dar un serios deficit de instalatori, prea mulţi economişti dar prea puţini mecanici auto. Să mai adaug că oricare dintre reprezentanţii acestor două respectabile meserii „manuale” căştigă cel puţin dublul salariului unui profesor, actor de teatru sau muzeograf?

Această ţară are nevoie de oameni deplini, cu studii universitare sau fără. Când peste zece ani cei care au absolvit liceul în 2011 dar au picat la Bac se vor plimba de mînă cu fii sau fiicele lor, atunci vor avea în ochii acestora oglinda deplină, nedeformată, a fiinţei lor. Şi dacă acei ochi vor străluci de mândria că se află alături de parinţii lor, pentru că aceştia sunt „cei mai mari oameni din lume”, atunci vor şti că eşecul de la Bac nu i-a făcut decât să acumuleze o lecţie în plus. Şi orice lecţie bine învăţată, asumată, te face mai puternic.

PS Am folosit sintagma de „Generaţie Pierdută” fiind perfect conştient că nu am şi nu avem de-a face cu o astfel de generaţie. Generaţia absolvenţilor din 2011 nu se deosebeşte de cea a absolvenţilor din 2010, 2008 sau 2005 decît prin procentele de promovabilitate la Bac. Prea puţin pentru a-i aloca un titlu căruia altegeneraţii pierdute (de pildă aceea a tinerilor care au făcut primul război mondial) i-au făurit un glorios panaş. Cât despre acolada 2.0 ea este subînţeleasă în cazul celei mai Internet addicted generaţie care a părăsit bancile şcolii în România. Asta până când cei care se află acum în creşe şi grădiniţe, cei care s-au născut cu un tablet PC, iPhone sau iPad la îndemână, nu vor irumpe în viaţa publică şi, uitându-se în ochii noştri (să sperăm cu înţelegere iar nu cu mânie) ne vor spune: you are obsolete.

articol aparut si pe Blogatu

Cum sa ne ferim de hotii de buzunare? Punand stampila de vot unde trebuie!

Platforma spunesitu supune cititorilor spre dezbatere tema Cum sa ne ferim de hotii de buzunare (probabil se face simtit sindromul vanatelor de vara, in care subiectele serioase lipsesc?). Plecand de la informatia ca hotiile marunte (gen furturile din buzunare) au crescut cu 10%, suntem informati despre masurile simple, la indemana tuturor, care aodataaplicate ar putea avea ca fect descurajarea furtisagurilor si o mai mare siguranta a bunurilor pe care le purtam la noi (posete, obiectele mici din buzunare, etc).

Marturisesc faptul ca si eu am fost odata victima unui smen pe metoda Maradona. Am pierdut atunci o suma frumusica, in valuta. Dar dupa primul moment de revolta, cel asupra caruia s-a indreptat mania mea m fost eu insumi. Eu si prostia ema, fireste.

Vreau sa zic ca, dintre toate infractiunile, furtul din buzunare este cela mai “cinstit”. Necesita un inalt “profesionalism” din partea hotului si asumarea unui risc evident. Evident ca este un delict, evident ca nu pot sa fiu de acord cu el (si nicidecum sa il incurajez) si de asemeni evident ca doresc scaderea acestui gen de infractionalitate (cu observatia ca furtul din buzunare poate scadea in favoarea jafului, ceea ce nu este nicidecum de dorit).

Decat ca as pune intrebarea: cat se fura? Furturile de buzunarea reclamate Politiei au sporit in primele 6 luni ale anului cu 10%. Dar care este valoarea insumata a bunurilor furate? Pentru ca tare mi-e teama ca s-a furat mai mult, din buzunarele unei populatii tot mai saracite. Cei care au tabachere de aur in genti Vuitton nu merg la piata, nu folosesc metroul sau tramvaiul 14 si de regula au muschi inchiriati pentru a le proteja fiinta si proprietatea.

Ce ne facem insa cand ni se fura din buzunar in mod legal? Cand banii nostrii sunt dijmuiti de catre cei care ar trebui sa ne ofere siguranta, un nivel de trai decent, educatie sau protectie sociala? Platesc impozite si taxe la stat (inclusiv CAS) de 25 de ani. In toti acesti ani, am fost oasepetele spitalelor de doua ori, de fiecare pentru o spitalizare nu mai lunga de 5 zile. In rest, nu am beneficiat de asistenta medicala pe care sa nu o fi platit eu insumi. Recent, am dorit sa fac niste analize. Mi s-a spus ca trebuie sa astept pana in luna august, deoarece lista pentru analize gratuite pe luna iulie s-a completat demult. Deci fie  imi voi reprima ingrijorarile privitoare al sanatatea proprie si voi astepta inca o luna, fie voi scoate bani din buzunar pentru a avea parte de un servicu presupus gratuit, sau mai bine zis pe care eu deja l-am platit de o suta de ori pana acum. Am platit in avans pentru a nu primi serviciul medical, ba mi se cere sa il mai platesc o data. Sunt talharit de doua ori!

Deci… Cine trebuie condamnat cu mai multa putere? Hotul care te face la buzunar riscand sa primeasca cateva luni sau chiar ani de inchisoare? Sau politicianul care iti promite marea cu sarea pentru ca apoi sa nu iti ofere mai nimic, in schimb pretinzandu-ti alti bani? Si atentie, am dat un exemplu minor. Ce ar fi sa vorbim, despre cel care foloseste tot metoda Maradona… furandu-ti atentia cu promisiunea ca iti mareste salariul cu 50%, dupa care te face la buzunar cu 25% din acelasi salariu? Nu este acela tot hot?

In concluzie: daca vrei sa iti protejezi buzunarele, atunci pune stampila de vot unde trebuie! 

Dezbateri: Cel mai slab BAC din istorie?

Raspund aici invitatiei platformei spunesitu  si lui Laurentiu Luca de a analiza cauzele promovabilitatii extrem de scazute la bacalaureatul din 2011.

Mai intai sa fac o precizare esentiala: principala cauza tine de sistemul de invatamant insusi, este o cauza de sistem. Dar aceasta cauza (constand in proasta asezare a sistemului de invatamant, inadecvarea acestuia prin raportare la societate si rezultatul generat de 20 de ani de modificari care azi dau impresia unui haos ce nu mai poate fi stapanit) a fost valabila si pentru celelalte sesiuni de BAC (inclusiv cea din anul 2010, tutelata tot de catre ministrul Funeriu). Deci diferenta dintre promovabilitatea bacalaureatului 2011  si cea a anilor anterior nu tine structura sistemului (au fost in mare aceiasi elevi, cu aceiasi profesori ca supraveghetori si corectori, subiectele nu au fost sensibil mai grele decat in alti ani, a existat cam aceeasi presiune oculta asupra examenului din partea parintilor si elevilor, etc). Diferenta tine de metodologia sa de desfasurare. Pe scurt: introducerea camerelor de luat vederi in salile de examen este principalul factor pentru scaderea dramatica a promovabilitatii la BAC, anul acesta.

Daca concluzia de mai sus este valabila, atunci care sunt concluziile care rezulta de aici? Iata cateva:

1. Sistemul de invatamant romanesc este in stare de moarte clinica, si pana acum atata doctorii (guvernantii si responsabilii in domeniu, de la ministru la directorii unitatilor de invatamant) au inchis ochii, invocand niste statistici false.

2. Rezultatele acceptabile de pana acum la examenele nationale de sfarsit de ciclu se datorau doar unei masinarii infernale prin care un lant al coruptiei (in unele cazuri dovedit si condamnat de justitie ca atare) care lega parintii, elevii, profesorii supraveghetori (dar si, deseori, profesorii examinatori sau corectori), membrii comisiilor de examen (inclusiv universitarii presedinti ai acestora). Masinaria oferea satisfactie tuturor membrilor: majoritatea elevilor obtinea satisfactie obtinand note mai mari decat le-ar fi permis nivelul lor de cunostinte si aptitudini, parintii se amageau ca au facut “tot posibilul” pentru a asigura viitorul odraslelor, liceele (cele mai multe) si profesorii isi dovedeau utilitatea prin rezultatele bune obtinute de catre absolventii proprii iar unii dintre cei care “ajutau”pe elevi isi primeau tainul. Si peste toti si toate, domnea o omerta tuturor convenabila.

3. Scoala practica un dublu discurs: cadrele didactice provaduiau munca, studiul, straduinta ca elemente necesare reusitei scolare in timp ce aceleasi cadre didactice inchideau ochii (daca nu cumva era participante active) la fraudarea examenelor.

4. Procesul de evaluare era profund viciat, inca din clasele mici (in care metodologia de acordare a calificativelor ducea ca elevi de media 8  - dupa o evaluare cu note – sa dobandeasca calificativul “foarte bine”) trecand prin gimnaziu (nu rareori elevi cu medii peste 8 in gimnaziu, proveniti de la scoli mai slab cotate sau din mediul rural, se dovedea au fi elevi de nota 5 sau sub aceasta nota, la primele verificari din ciclul liceeal) si terminand cu liceul (dovada procentul mare de promovabilitate indiferent de calitatea liceelor sau grupurilor scolare).

5. Morala practica a corpului profesoral a coborat, cel putin atunci cand vorbim despre examenele nationale, mult mai jos decat un invatamant decent ar ingadui-o. Fara complicitatea cadrelor didactice, masinaria infernala nu ar fi putut exista. Iar aceasta complicitate dateaza cu mult inainte ca Boc sa taie din salariile profesorilor, deci acestia nu pot gasi o scuza pentru lipsa lor de implicare in impunerea unei evaluari corecte (ca sa folosesc un eufemism) prin conditiile de salarizare umilitoare de azi.

Tuturor elementelor prezentate mai sus, amplasarea camerelor de luat vederi le-a oferit o sulutie, o rezolvare: FRICA. Daca parintii, elevii si cadrele didactice (in special ultimele doua elemente ale ecuatiei) nu au trecut, pe neasteptate, de partea corectitudinii desfasurarrii examenelor scrise, in schimb frica a determinat revenirea la comportamente ceva mai conforme cu metodologia de desfasurare a bacalaureatului.

Sa nu ne amagim. Elevii, in cele mai multe dintre centrele de examinare, au mai putut inca sa se consulte intre ei sau sa foloseasca, cu fereala de a nu fi prinsi de ochiul magic al web camului, fituica din dotare sau vreun bilet trimis de catre un coleg. Dar formele de fraudare din partea elevilor au fost mult diminuate iar complicitatea vinovata a cadrelor didactice mult redusa (chiar daca nu s-a ajuns la gradul de toleranta zero fata de orice incercari ale elevilor de acces la surse de informatie externa). Dar frica a fost un paznic bun. Pacat ca trebuie sa fim corecti doar prin exercitarea nediferentiata a terorii camerei de luat vederi… dar rezultatul conteaza, nu-i asa?

Acestea sunt cauzele mai mult sau mai putin concrete ale rezultatelor deplorabile ale bacalaureatului 2011. Din nou, sa nu ne amagim, absolventii anului de gratie 2011 sunt la fel de posti pregatiti precum au fost cei ai anului 2010, sau a anilor anteriori. Dar s-a furat mai putin, de unde diferenta in statistici.

Tine de meritul lui Daniel Funeriu ca, cu legea pre lege calcand (camerele de luat vederi nu erau prevazute in metodologia de desfasurare a bacalaureatului aprobata in toamna lui 2010, si prin urmare amplasarea lor la “recomandarea” minsitrului catre ISJ si la “recomandarea” inspectorilor generali catre directorii institutiilor de invatamant este in sens larg nelegala) a introdus normalitatea in ceea ce examenele de bacaulereat sunt: evaluarea finala.

Numai ca aceasta evaluare finala ne spune ca pacientul este (aproape) mort. Si acum, marea intrebare: “Ce-i de facut?”

A venit un om funebru…

Si iata cum incetul cu incetul, am distrus invatamantul romanesc… sau, ca sa vorbim politically corect, l-am transformat. In ce? Recentele rezultate la Bacalaureat din 2011 ar putea sa vorbeasca in locul meu: intr-o tragedie nationala. Intr-o rusine nationala.

La inceput, dar nu tocmai la inceput – era dupa Marea Revolutie din Decembrie… am redus numarul anilor de studiu obligatorii la 8. Si am privit, si am vazut ca lucrurile sunt bune. Ne saturaseram pe vremea lui Ceasca sa trecem elevii dintr-un an in celalalt numai pentru ca trebuia atinsa “cifra la scolarizare” venita de sus. Cine vrea, are carte. Cine nu – cui ii pasa?

Apoi insa am introdus 10 clase obligatorii, pentru ca, nu-i asa? Un elev in plus in sala de clasa inseamna un elev mai putin in strada, sau in bar… Dar la liceu se intra prin examen facut de catre institutie, bacul insusi se dadea in cadrul liceului, cu profesori din cadrul liceului… si nu (prea) se copia, si elevii mai ramaneau repetenti, si la nevoie erau exmatriculati cei care nu se incadrau in limitele regulamentelor scolare… Iar noi priveam si ziceam ca lucrurile sunt bune.

Iar mai apoi a venit un fat-frumos de la Cluj, minte luminata, cu consilieri si ei luminati. Si si-au propus sa ne introduca, pe noi si invatamantul nostru, in Europa si in Lume. Si au fost introduse proceduri noi la examenul de admitere in liceu, si a fost introdus examenul de capacitate… si elevii cu note bune in timpul liceului si la Bac au putut sa se inscrie la facultate si sa ocupe locuri bugetate de stat in timp ce elevii cu note mai slabe trebuiau sa accepte locuri cu taxa de scolarizare. Si cate si mai cate: mai ales cuvinte noi, frumoase si cateodata acoperite de realitate (manuale alternative, competente, comunitate educationala, abilitati, bacalaureat diferentiat, bacalaureat international, finantare per capita, autonomie scolara). Dar si unele realitati noi: fonduri de protocol destinate comisiilor de examen si supraveghetorilor, care veneau din alte scoli si uneori din alte orase. Pentru ca, nu-i asa? Elevii nostrii trebuiau sa aiba medii mari la Bac, pentru a nu isi periclita sansa se admitere la o facultate “buna”, la locuri bugetate. Vedeam cum unii dintre elevii cu totul mediocri timp de 4 ani brusc se descopereau genii in dimineata examenelor de Capacitate sau Bacalaureat. Si noi miroseam ca ceva nu este tocmai in regula, observam cum incep sa circule fituicile prin salile de examen si cum unii dintre colegii nostrii isi innoiau bunurile de folosinta indelungata. Dar noi, in ciuda tuturor si a toate, priveam si ziceam ca lucrurile sunt bune.

Si intr-o vreme a venit o ileana-cosanzeana de la Bucuresti si cu mare manie proletara a inceput sa darame ceea ce baiatul de la Cluj construise dar nu apucase sa termine. Nu a reusit intru totul, ca prea mult se facuse estimp… dar lucrurile mergeau inainte si, oricum, cui ii pasa? In patru ani, trei forme de organizare a bacalaureatului… dar in fapt nimic nu se schimba pe fond decat ca se rafinau forme de “ajutorare” a elevilor. Dupa aceea au intrat altii pe poarta Ministerului Educatiei Nationale. Unii cate un an, unii cate doi… si nimic nu a mai fost construit cu nadeje, decat scoli frumoase in sate fara populatie scolara si cariere institutionale cladite pe carnete de partid. Elevii au ajuns sa fie invatati de sistem ca se pot “descurca” la examene si deci nu mai puneau burta pe carte. Pofesorii invocau degeaba dictonul “labor omnia vincit improbus” caci elevii vedeau ca se poate si “altfel”. Iar la inceputul Vacantei Mari profesorii se simteam jenati cateva zile, in timpul carora se faceau ca nu vad ce se intampla sub ochii lor in salile de examen… dar dupa aceea le trecea sentimentul de jena, si ramaneau cu gustul sarmalelor din timpul meselor de protocol. Sau cu plicurile strecurate unora dintre ei de vre-un reprezentant al parintilor “multumitori” pentru colaborare. Statisticile erau multumitoare si, nu-i asa? Olimpicii nostri internationali faceau cinste invatamantului romanesc… Iar noi priveam si ziceam ca lucrurile sunt bune.

Si apoi, in final, a venit un om funebru. Specialist in viteza palmei prezidentiale. Limitat la minte si vorbire. Care a preluat un proiect facut de altii si l-a implementat pe spinarea indelung biciuita si larg primitoare a invatamantului romanesc. Si nimeni nu a zis nimic. Elevii nu au inteles, parintilor nu le-a pasat… profesorilor le-a fost teama. Cine sa zica ceva in apararea invatamantului, cand nimeni n-a zis nimic in apararea salariului propriu?

Si vazand ca se poate, omul funebru a “recomandat” inspectoratelor scolare sa introduca in salile de examen un flecustet. Un aparat. O camera de luat vederi. Si brusc, profesorii supraveghetori au descoperit ca elevii nu trebuiau lasati sa manipuleze hartii in voia lor. Brusc, elevii au descoperit ca a folosi o fituica reprezinta un oaresice risc. Ca mai trebuie sa si “sti” ceva pentru luarea umilului 5. Si, la sfarsitul Bacalaureatului, am descoperit ca timp de 12 ani am instruit o generatie no hope. Ca am refuzat sa vedem, am refuzat sa auzim, am refuzat sa vorbim. Si in timp ce intreaga societate se dadea peste cap pentru a gasi explicatii… noi, profesorii, priveam in oglinda pe care omul funebru ne-o pusese in fata ochilor: si ni se facea scarba.