Am infrant! Suntem (aproape) egalii lui San Marino!

După ce naţionala pumelor ne-a tratat cu spatele (adevărat, având şi unele justificări legate de politica internă a Federaţiei Argentiniene de Fotbal) am reuşit cu chiu cu vai sa aranjăm un amical de pregătire cu San Marino. Adică, ce mai încolo, cu ciuca bătăilor din vechiul continent.

San-Marino, probabil la ora actuală singura echipă pe care o puteam învinge în delasare. Ceea ce s-a şi întâmplat, după un joc în care ai noştri au dovedit că nu au mai nimic din ce le-ar trebui: conducator de joc, coordonare, ambiţie, dăruire pe teren, şi mai ales marcatori. Un gol venit spre finalul partidei ne-a salvat de o ruşine epocală: să fim egalii celei mai slab cotate echipe nationale din Europa. Dar timpul nu este pierdut!

Cum s-a ajuns aici?

Nefiind un specialist pe zona strategiei de joc şi nedorind sa arunc în spatele prospătului antrenor întreaga vină a eşecului, mă voi limita la două cauze cumva exterioare meciului în sine, dar răspunzătoare pentru continua degradare a fotbalului romanesc.

Proprietarii de club. Fotbalul românesc a fost invadat după 1989 de către moguli de fotbal. Oameni detinând un capital financiar deseori fragil şi mai totdeauna de provenienţă dubioasă, de cele mai multe ori cu un ego invers proporţional cu experienţa şi cunoştinţele lor în domeniu. Dacă nu cumva faptul că vindeau seminţe pe stadioane înainte de 1989 le conferea o aură de cunoscători în domeniu. Unii dintre aceşti proprietari, atât din cauza a ceea ce au făcut cât şi din cauza a ceea ce nu au putut sa facă, au distrus la modul propriu echipele pe care le-au posedat precum un peşte posedă o „fată” de pe centură. Cazul Craiovei Maxima este cel care îmi vine în minte, dar el nu este unicul. Alţi proprietari, cuprinşi de mania grandorii, şi-au schimbat în timp atitudinea faţă de antrenori şi faţă de jucători – devenind odioşi prin felul în care patronează cu pompă aproape regală peste echipe tratate precum o turmă de oi.

Patronii de fotbal din ţara micilor şi a sarmalelor nu sunt nici destul de bogaţi, nici destul de bine clădiţi caracterial şi nici suficient de inteligenţi pentru a lăsa pe adevăraţii specialişti să managerieze clubul pe care îl deţin: de la problemele contabile (probleme care, Timişoara a dovedit-o, pot şi ele distruge o echipă – nu numai înfrângerile din teren) până la achiziţiile de jucători şi coordonarea acestora în afara terenului şi în jocul de fotbal propriu-zis.

Iar fotbalul românesc tinde, treptat, să se asemene proprietarilor de club: o managerie ciudată în care ipochimene decervelate confundă funcţiile lor biologice cu arta conducerii unui club de fotbal. Adevărat, exista şi excepţii, însă doar pentru a confirma regula.

Jucătorii. După mine jucătorii de fotbal joacă un rol de victime vinovate în ciudata şi trista piesă de teatru numită fotbalul românesc. Victime vinovate căci mulţi dintre ei, intraţi devreme în arenă, rămân pe veci un fel de etern retardaţi, cu comportamente sociale la nivelul vârstei de 15-17 ani. Clienţi veşnici ai barurilor de fiţe, iubitori de lucruri stralucitoare  şi de prost gust (de la maşini la femeile de consum public cu care se afişează) şi cu un caracter de plastic, ce am putea aştepta de la ei? Când tu, jucător al unui club considerat de elită, te împleticeşti aburit pe scările barului cu o zi înainte de un derby sau cînd tu, jucător de naţională, te întorci la miez de noapte în cantonament tocmai înaintea meciului (fie el si unul amical!) – ce ai putea să oferi ca model tânărului care abea îşi începe activitatea în cadrul unui sport care ar trebui să fie şi unul al tuturor sacrificiilor? Ceea ce începe prost se termină şi mai prost… aşa că ar trebui să fim pregătiţi pentru tot ce ar putea fi mai rău.

Undeva la mijloc, între Scyila proprietarilor de club şi Caribda jucătorilor, se află antrenorii. Nu îi idealizez. Cunosc destul de multe poveşti sordide despre ce pot, ştiu şi fac unii antrenori în fotbal. Dar afirm cu tărie că în actuala situaţie a fotbalului românesc antrenorii pot juca un rol esenţial în renaşterea acestui sport. Antrenori cu caracter şi voinţă puternice pentru a putea să reziste atât în faţa mârâielilor îngălate ale proprietarilor cât şi a acelora, nu mult mai articulate, ale jucătorilor. Antrenori apăraţi de contracte ferme, care să limiteze abuzurile şi să le maximizeze capacitatea de acţiune. Şi, desigur, responsabiliztatea. Avem nevoie de o nouă legislaţie pe domeniul contractelor de muncă ale antrenorilor. Se aude?

P.S. Mi se va reproşa că, totuşi, nu am vorbit practic nimic despre partida de ieri a Naţionalei. Păi ce – merită să vorbim despre acel joc?

articol aparut si in Blogatu

M. Maruta: Urmele brandului pe faţa lui Bute

Meciul lui Lucian Bute a acţionat asupra României precum pulberea fluorescentă pe care investigatorii o aplică în spaţiul unei infracţiuni. Sub lumina specială a reflectoarelor, amprenta politicului a ieşit imediat la iveală. Românii s-au împărţit din nou, în aceleaşi tabere: unii elogiază demersul ministerului condus de Elena Udrea, alţii reclamă aranjamente şi deturnări de bani publici. Separat, aceia care încearcă să nu amestece politica şi sportul sunt, cum altfel, minoritari. Lor le dedic acest text.

În cazul galei “Campion pentru România”, la fel ca în multe alte istorii autohtone, cine vrea nuanţe pentru a-şi forma propria opinie trebuie să se întoarcă pe firul poveştii. Parteneriatul dintre Lucian Bute şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului (MDRT) datează din noiembrie 2010, s-a realizat la propunerea instituţiei şivizează promovarea brandului turistic al ţării. Este aceasta o iniţiativă proastă?

Nu, dimpotrivă. Bute este, la ora actuală, cel mai performant sportiv român, dar şi cel mai vizibil în Occident. Cu excepţia lui Cristi Chivu, câştigător al Ligii Campionilor cu Inter Milano, niciun alt român nu apare în presa străină suficient de des şi, mai ales,într-o postură de învingător cu anvergură internaţională.Concursurile importante din gimnastică, scrimă şi canotaj –sporturi unde contăm - sunt rare şi “de nişă”, în atletismsupravieţuim cu 2-3 nume, iar handbalului feminin îi lipseşte aceastrălucire din care prosperă celebritatea. Pentru ca România să fie mult mai prezentă în atenţia lumii, pe lângă fotbal competitiv, ne-ar trebui un pilot de Formula 1 (obiectiv foarte dificil de atins) sau măcar un tenisman de top.

Aşa stând lucrurile, Bute a fost o alegere bună pentru a fi“endorser” (cum se spune în publicitate) al campaniei de imagine derulate de Guvernul României. De aceea, după sponsorizarea cu75.000 de euro, în primăvară, a meciului de la Montreal în care elşi-a apărat centura în faţa irlandezului Brian Magee, ideea de a-iorganiza o gală la Bucureşti a însemnat o continuare firească; trebuia să se treacă la alt nivel şi să se extragă maximum din parteneriatul semnat anul trecut.

O paranteză. În toată această poveste, un istoric sau un sociolog pasionat va găsi material grozav pentru o analiză a mentalităţilor. De pildă, implicarea ditamai statului în organizarea unei gale internaţionale de box profesionist – afacere eminamente privată în Occident şi, mai mult, asociată incontestabil cu lumea interlopă – dezvăluie încă o dată complexul unei culturi mici, precum şi o gândire cu sechele totalitare.

Revin. Odată pornit mecanismul, MDRT (adică Elena Udrea) a făcut tot ce era necesar pentru ca Lucian Bute să boxeze la Bucureşti. Şi-a modificat Programul anual de marketing pentru a include Gala pe lista de cheltuieli din fonduri europene, a negociat cu partea canadiană şi a căutat firmă specializată. De la acest moment încep semnele de întrebare, şi ele se leagă de al treilea personaj-cheie: preşedintele Federaţiei Române de Box (FRB), Rudel Obreja.

Care este, de câţiva ani, persona non grata în lumea boxului amator. Pe româneşte, indezirabil. Şi nu numai că forul mondial de profil (AIBA) l-a suspendat pentru 11 ani, dar federaţia noastră nu are voie să organizeze competiţii cu participare străină din cauza lui. Legal, asta nu-l împiedică să se implice în galele profesioniste, dar e util săcunoaştem tot tabloul pentru a aprecia corect evenimentele.

Astfel, în deplină înţelegere, Ministerul şi Obreja au scos la înaintare Federaţia ca fiind organizatoare a meciului lui Bute – ceea ce, oricum, reprezenta deja o suprapunere de competenţe şi de “teritorii” între amatori şi profesionişti -, dar contractul de circa 1,9 milioane de euro a fost atribuit firmei lui Obreja, Europlus Computers. Să presupunem că nici o altă companie care deţine licenţă pentru competiţii sportive nu ar fi fost capabilă să execute acest contract, mai ales ţinând cont de legăturile pe care Obreja le are în boxul profesionist (el susţine că deţine exclusivitate în relaţia cu organizaţiile WBC şi IBF). Chiar dacă ar fi aşa, atât întreţinerea confuziei dintre un organism naţional (FRB)şi o afacere personală (Europlus), cât şi, ulterior, atribuirea nonşalantă a contractului fac parte, fără dubii, din “instrumentarul” septic al politicii româneşti.

Să fie limpede: nu vreau să ciobesc niciun pic din meritele sportive şi umane ale lui Lucian Bute. El e un campion adevărat şi un model de bun simţ. Ca  români, oricum nu-i putem mulţumi îndeajuns. Şi, dacă tot am ajuns aici, cred că e nedrept ca el să fie judecat de invidiosul Leonard Doroftei. Şi mai cred că, ajuns challenger, francezul Mendy nu şi-ar fi compromis palmaresul lipsit de înfrângeri printr-o “reprezentaţie de Oscar”.

Dar Bute a căzut la mijloc. Şi-a împlinit visul de a triumfa în ţara lui, însă nu are cum să eludeze – şi nu ne-o poate cere nici nouă – faptul că e legat de un parteneriat în care succesele sale sunt aşezate în vitrina unui proiect politic.(Aşa se explică şi că, la finalul meciului, a îndeplinit prompt „rugămintea” lui Obreja de a-i mulţumi public Elenei Udrea). Şi cu asta ajungem la întrebarea esenţială: dincolo de problemele etice ale organizării, care este eficienţa Galei “Campion pentru România” în campania de promovare a brandului turistic?

O fi fost compania Europlus unica variantă din perspectiva conexiunilor sportive, însă, din punct de vedere al obiectivului de comunicare, rezultatele sunt îndoielnice. La conferinţa de presă de duminică, Elena Udrea s-a lăudat cu cei peste 4 milioane de români care s-au uitat la ProTV în minutele de apogeu ale transmisiei de la Romexpo. Foarte bine, numai că “Frunza” brandului nu le este destinată lor. Toate locurile şi momentele în care au fost postatelogo-ul şi sloganul turismului românesc - de la venirea lui Bute pe aeroport până la declaraţiile de după meci, de lainscripţionarea biletelor, trecând prin podeaua ringului şi ajungând la panourile stradale din Bucureşti - toate ar fi trebuit să fie văzute de potenţiali turişti din alte ţări.

De aceea a atras fonduri Guvernul prin proiecte europene: pentru a-şi îmbunătăţi imaginea şi expunerea pe niştepieţe-ţintă. A reuşit transmisia Galei acest lucru? Da, “însă foarte puţin”, ca într-o faimoasă poezie. Singura ţară în care partida lui Bute a putut fi urmărită în direct, dar şi gratuit, este România. În Canada, un suporter de-al lui Bute a plătit circa 40 de euro pentru a-l vedea, şi tot pe bani a fost transmisia în China, Franţa, Germania, Japonia şi Australia. Americanii însă nu se vor bucura de croşeul de stânga al românului decât în reluare, pe canalul Show Time.

Să zicem, totuşi, că au fost destui care, dorind să vadă meciul live, nu s-au uitat la bani. Dar, fiindcă vorbim despre o campanie care urmăreşte atragerea de turişti, nu era normal ca, eventual în pauzele dintre runde, televiziunile cu pricina să difuzeze un clip specific, cu imagini din România? Contractul dintre MDRT şi firma lui Obreja se referăînsă doar la omniprezenţa logo-ului şi a sloganului. Cu alte cuvinte, ducând “viziunea” până la capăt, Ministerul caregestionează imaginea României speră că străinii care au văzut “Frunza” în timpul transmisiei de la Bucureşti fie vor începe, curioşi, să caute informaţii turistice despre ţara noastră, fie vor face o asociere mentală ulterioară, când (şi dacă) vor regăsi acest simbol într-o altă fază a campaniei.

Au fost bine investite milioanele de euro ale Galei de la Romexpo - cele două milioane de la MDRT, plus alte sute de mii cu care companiile de stat au sponsorizat evenimentul girat de Guvern? Da, dacă vorbim despre România, despre publicul de aici. Nu, cel mai probabil nu, dacă ne gândim la impactul asupra amatorilor de box, turişti ipotetici, din celelalte ţări în care a fost transmisă gala.

Amestecul dintre politică şi sport a fost foarte eficient pentru psihicul colectiv şi pentru a-l răsplăti pe Lucian Bute, însă păgubos dacă ne raportăm la scopul campaniei prin care România îşi popularizează brandul turistic în exterior.

sursa: ImpactNews

Mult Lucian Bute (si putina Udrea)

Aseara campionul nostru Bute si-a reconfirmat clasa si pozitia de campion mondial, obtinand victoria prin KO  in runda a patra.

Am lasat sa treaca primele 12 ore, pentru an imparatasi cu intreg boborul bucuria victoriei pentru ca nu am avut prea multe ocazii de bucurie in ultima vreme) si acum imi aduc aminte ca sunt, la urma urmei, taietor de fir de par in patru (ca toti romanii), galcevitor si iubitor de vorbe de scadere (la fel, ca toti romanii). Asa incat, hai sa luam in raspar evenimentul pugilistic de aseara.

Un meci mediocru cu invingator asteptat. Un meci de box este un meci bun cand competitorii sunt de valoare egala, de nivel cat mai inalt si dispusi, ambii, sa dea totul in ring. Ori Bute nu a avut un adversar de talia sa. Lois Mendy, 37 de ani, nu mai boxase de un an cand i s-a propus sansa vietii sale: castigarea titlului mondial la apusul carierei urmata de o retragere glorioasa. chiar un cotidian din tara de origine a lui Mendy titreaza “Mendy bute sur plus fort que lui”. Au fost chiar voci ale unor comentatori epecializati (vezi) care isi exprimau speranta ca meciul cu Mendy va fi ultimul din seria (prea lunga!) de meciuri cu competitori slabi: “After Bute destroys Mendy in July it’s hoped that Bute will finally take on some quality guys. Bute has IBF title seven times but against weak opposition each time out. We haven’t see Bute facing guys like Sergio Martinez, Kelly Pavlik, Carl Froch, Joe Calzaghe, Andre Dirrell, Andre Ward, Mikkel Kessler, Roberto Stieglitz, Glen Johnson, Peter Quillin, Chad Dawson, and Bernard Hopkins. How Bute could go his entire career without ever facing those guys is the big question. It looks as if Bute has been milking his IBF belt for the past three years, and one of his wins, a victory over Librado Andrade in their first fight in 2008, was highly questionable due to the long count involved in that fight. I had Bute knocked out in the 12th after he was knocked down by Andrade.” Ma miram oarecum atunci cand sesizam in declaratiile lui Doroftei privitoare la meci o vadita rezerva. O puneam pe seama unei invidii profesionale si poate si umane: lui Doroftei nu i s-a oferit ocazia de a faca un meci de box in Romania, sub auspicii guvernamentale. M-am documentat, am vazut meciul, si i-am dat dreptate lui Doroftei: meciul a fost unul fusarit, bun pentru palmares dar nu unul care sa il consume cu adevarat pe campionul roman. Sa ne bucuram, dar sa asteptam viitoarele mecuri pe bune.

Caci Udrea e-n toate… Evident, Elena din Plescoi nu putea sa scape ocazia si sa incerce instrumentalizarea numelui Bute in folosul ei propriu. Cu mare tam-tam s-a anuntat contributia ministerului pe careUdrea  il conduce precum un iaht personal la eveniment, mai precis la popularizarea prin intermediul lui Bute a faimoasei frunze. Cum traim in Romania si ochii, urechile si gura presei (inca) nu sunt inchise am aflat ca miroase urat contractul incheiat intre minister si firma lui Rudel Obreja, ca numarul celor care vizioneaza meciul la TV este de 10 ori mai mic decat cel scontat (aproape firesc, Canada si SUA fiind pe alt fus orar!) si ca, in general vorbind, este mult zgomot pentru (aproape) mai nimic. Sa mai zic si despre faptul ca cefele grase din PDL au primit invitatii gratuite din partea minnisterelor portocalii, in timp ce nimeni nu i-a zis nici “ziua buna – vrei un bilet?” lui Doroftei? Nu mai zic…

La sfarsit – huiduieli. In asteparea binemeritatelor huiduieli din partea cititorilor (pentru ca nu am elogiat indestul performanta lui Bute) voi readucec in atentie faptul ca sponsorul meciului, Elena Udrea (republicana din Norvegia), a fost huiduita (si ea!) de catre o parte a spectatorilor. Singura mea nelamurire: de ce numai de catre o parte?