Contributors: Cum au fost evaluate academic editurile din Romania. Rezultate stranii

Nu cu multă vreme în urmă lumea academică românească a fost bulversată de un caz care a adus în discuţie importanţa criteriilor scientometrice riguroase în evaluarea cadrelor didactice universitare. Dezbaterea de atunci a fost iscată de încercarea – nereuşită – a unui eminent tânăr cercetător român, Cristian Ciocan, de a ocupa postul de lector la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Scrisoarea deschisă – adresată de către domnul Gabriel Liiceanu domnului Ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu – intitulată „Balta stătută a facultăţilor noastre” şi publicată pe Contributors.ro la data de 29 septembrie 2011 semnala existenţa unei masive disproporţii între performanţele candidatului respins şi slabele rezultate ale candidatului admis. Pe scurt, candidatul respins era mai bun decât candidatul admis. Vinovate pentru această situaţie anormală erau, sugera distinsul magistru şi iubitul scriitor, „spiritul de gaşcă, aranjamentul, trişeria, răsturnarea valorilor, nepotismul, fentarea ingenioasă a legii sub aparenţa respectării ei.” Peste numai o zi, acelaşi site găzduia textul domnului Alexander Baumgarten, conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai, preşedintele Comisiei de specialitate „Ştiinţe umaniste” din cadrul Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS). Intitulat „Cazul Ciocan – o palmă la adresa reformei învăţământului”, textul domnului Baumgarten întăreşte necesitatea unei impuneri corecte a scientometriei şi reafirmă hotărârea autorului său de a transforma „parohialismul local într-o comunitate ştiinţifică de nivel competitiv.”

Ţinând cont de toate acestea, un eveniment recent a avut darul să mă surprindă tocmai prin discrepanţa dintre „teorie” şi „practică”, dintre vorbe şi fapte. Mai exact este vorba de procedura de evaluare a revistelor/editurilor/colecţiilor din domeniul Ştiinţelor umaniste efectuată de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), din care face parte, pe lângă domnul Alexander Baumgarten, chiar domnul Cristian Ciocan. Rezultatele deosebit de stranii ale evaluării mă fac să cred că nici una din domniile lor nu a fost prezentă la procesul de evaluare şi de aceea doresc ca luarea mea de poziţie să nu fie considerată sub nicio formă o incriminare a domniilor lor.

Pentru necunoscători trebuie specificat că potrivit legii româneşti editurile se clasifică  - pe diferite domenii umaniste – în trei categorii: „A”, „B” şi „C” în funcţie de valoarea fiecăreia. În principiu, acordarea acestor calificative editurilor serveşte unei alte evaluări – aceea a cadrelor didactice universitare şi a cercetătorilor români. În fapt, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu le recunoaşte decât pe primele două „A” şi „B”, aşa cum reiese din O.M. nr. 4.692, publicat în M.O. nr. 540, privind aprobarea standardelor minimale necesare şi obligatorii pentru conferirea titlurilor didactice din învaţământul superior, a gradelor profesionale de cercetare-dezvoltare şi a atestatului de abilitare. Aceasta înseamnă că ultima categorie, „C”, nu este decât o formă politicoasă de a respinge unei edituri acreditarea CNCS, fără a i-o spune direct de vreme ce singurele cărţi punctate în metodologia MECTS sunt cele apărute la edituri clasificate „A” şi „B”.

Ei bine, privind rezultatele evaluării editurilor de către CNCS aflăm că printre editurile acreditate, cu cotaţia „B” (cu excepţia editurii Humanitas, toate celelalte edituri sunt cotate „B”) domeniul CNCS „Filosofie şi istoria filosofiei. Epistemologie, logică şi filosofia ştiinţei” se află edituri precum Egyetemi Műhely, Eikon şi Presa Universitară Clujeană. Printre editurile respinse (cotate „C”) la acelaşi domeniu se numără edituri precum Paralela 45, Institutul European sau Editura Universităţii din Bucureşti. Câţi dintre noi au auzit de editura Egyetemi Műhely, comparabilă în viziunea experţilor CNCS cu editura Polirom (cotată şi ea „B”). O altă editură, Presa Universitară Clujeană este cotată şi ea „B”. Această editură, deşi este cotată „B” la domeniul CNCS „Filosofie şi istoria filosofiei. Epistemologie, logică şi filosofia ştiinţei” a reuşit performanţa ca pe siteul editurii să nu apară nicio o carte de filosofie. Comparaţi apoi acest site cu producţia editorială de filosofie a editurii Paralela 45 (ale cărei titluri de filosofie se întind pe mai bine de zece pagini, îmbogăţind cultura română cu multe titluri de referinţă), editură respinsă în categoria fantomatică „C” de către experţii CNCS. De remarcat şi faptul că din opt edituri acreditate pe acest domeniu trei edituri sunt din Cluj. Cu ce este mai prejos editura universităţii din Bucureşti (iată aici producţia de carte pe acest domeniu dintr-un singur an), respinsă şi ea la categoria „C” faţă de Editura Universităţii din Cluj sau faţă de editura de limba maghiară Egyetemi Műhely ? Ar mai fi de remarcat şi modalitatea în care s-a produs comunicarea evaluării bazată pe scientometrie: fără să se comunice absolut deloc justificarea punctajului obţinut şi fără să existe posibilitatea de a contesta calificativul obţinut.

Este momentul să ne întrebăm ce s-a schimbat din luna septembrie a acestui an până în luna decembrie a aceluiaşi an? Să ne amintim cuvintele atât de pline de semnificaţie ale profesorului clujean Alexander Baumgarten, preşedintele comisiei de Filosofie din cadrul CNCS: „Mizez pe faptul că acest lucru (furnizarea de criterii de performanţă pentru finanţarea cercetării ştiinţifice) este posibil prin buna înţelegere a specificului umanist, prin corecta înţelegere a raportului dintre scientometrie şi judecăţile de calitate, prin forţa de creaţie a unor centre de cercetare în România care să fie medii impersonale de producere continuă a singularităţilor creatoare. Or, toate eforturile mele sunt contrazise de acest caz incredibil.”

Sper din toată inima să nu ne aflăm în aceeaşi situaţie, incriminată de domnul Liiceanu acum câteva luni. Adică factorii de decizie CNCS să aleagă să susţină editurile în care sunt direct implicaţi în defavoarea celorlalte – mai bune, dar care nu sunt „de-ale casei”. Să preferăm aşadar să retrogradăm o editură de categoria A (precum Paralela 45) să joace în liga C pentru a promova editurile care ne publică lucrările sau poate chiar ai căror patroni suntem.

P.S.

Să nu uităm şi implicaţiile financiare ale întregii poveşti. O editură recunoscută CNCS (deci aflată în categoria A sau B) poate încasa de acum în voie banii autorilor dornici să îndeplinească criteriile necesare promovării în cariera didactică sau de cercetare. De asemenea, printre criteriile de finanţare nerambursabilă se vor strecura două litere-scientometrice „A” sau „B”. Oare unde îşi vor depune autorii manuscrisele, oare unde vor ajunge banii nerambursabili?

Încă o mirare: nu am văzut să figureze în listele CNCS Editura Academiei (nici măcar la „C”). Iată un caz spectaculos: editura Academiei – cel mai înalt for ştiinţific al ţării – nu este recunoscută de către însuşi statul român. Academicienii români vor fi nevoiţi să-şi publice lucrările ştiinţifice la Egyetemi Műhely, căci altfel riscă să nu-şi mai poată ridica simbria.

“Avangarda românească/Avangarda europeană”, la Muzeul de Literatură (Puterea)

Muzeului Naţional al Literaturii Române (MNLR) şi Biblioteca Metropolitană va organiza, joi şi vineri, colocviului “Avangarda românească/Avangarda europeană”.

În Rotonda MNLR va fi vernisată, mâine, expoziţia “Victor Brauner şi însoţitorii” (George Grosz, Jacques Hérold, Marcel Iancu, M.H. Maxy, Corneliu Mihăilescu, Jules Pascin, Jules Perahim, Egon Schiele, Arthur Segal), prezentată de directorul muzeului Lucian Chişu, ca şi de Ion Pop şi Emil Nicolae. Lucrările care vor fi expuse fac parte din colecţiile: Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Vladimir Pană, Mihai Gavrilă, Anna şi prof. dr. Ştefan Udrescu, Florin Colonaş, Muzeul Naţional al Literaturii Române. De asemenea, la Biblioteca Metropolitană va avea loc o sesiune de comunicări, coordonată de dr. Florin Rotaru şi moderată de prof. univ. dr. Ion Pop. Acestea vor fi susţinute de: Paul Cernat – “Contimporanul. Avangardă şi eclectism”; Ovidiu Morar – “Avangarda şi cosmopolitismul”; Mircea Ţuglea – “Naufragiul aerian al lui Paul Celan” şi de Nicolae Tzone – “Câteva scrisori inedite de la Victor Brauner”.

 

Vineri, în Rotonda MNLR vor continua dezbaterile cu tema “Avangarda românească/Avangarda europeană – un proiect românesc pentru cultura Europei”, avându-i drept coordonatori pe regizorul David Esrig şi pe muzeograful Ioan Cristescu.

“La multi ani!” lui Serban Foarta

Prin frumosii ani ’80 (frumosi pentru ca ai tineretii mele) descopeream cam in acelasi timp forta versurilor a doi poeti (Foarta si Dimov) si farmecul desemnelor lui Puca.

Acum, mult mai atent la trecerea vremii, descopar ca Serban Foarta (cei care nu l-au citit pot rememora versurile “Cantafabulelor” formatiei Phoenix) a mai adaugat un an pe raboj.

La multi ani, Maestre!

(Alb-umede picturi)

 Alb-umede picturi, cu galbe,-n

culoare mov, de irişi; lungi
culoare mov de irişi lungi:
albume de picturi... Cu galben

de frezia (e o lady!), mov
şi frig aduce: ape,-n umbr`
şi frig; aduce a penumbr`
de frez. Ea e? — ¡Olé, Dimov!
    

A murit ingeniosul bine temperat

Unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori ai literaturii române, Mircea Horia Simionescu a încetat din viață în această dimineaţă, la vârsta de 83 de ani, la Bucureşti.

Scriitorul s-a născut pe 23 ianuarie 1928, la Târgovişte, într-o familie care descinde din ramura Brătienilor argeşeni (bunica paternă, fiică a lui Ion Brătianu) şi din aceea, bucureşteană, a Căciuleştilor, cu întinse ramificaţii în burghezia furnizoare de nume ilustre în medicină, armată, finanţe, drept. Tatăl său, Stelian Simionescu, era ofiţer, mama, Irina ( Popescu), era funcţionară la P.T.T.

A urmat şcoala primară (1935-1939) şi cursurile liceului de băieţi Ienăchiţă Văcărescu (1939-1948) în oraşul natal. S-a înscris în 1948 la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, pe care a întrerupt-o în anul al doilea din cauza situaţiei materiale precare, dar a absolvit-o în 1962, la fără frecvenţă. Printre profesorii care l-au marcat pe el şi pe colegii săi de generaţie se numără Tudor Vianu și George Călinescu. În anul 1943 face cunoştinţă cu Costache Olăreanu şi Radu Petrescu, viitorul nucleu a ceea ce se va numi peste aproximativ 30 de ani Şcoala de la Târgovişte, care a deschis drumul postmodernismului românesc.

Însemnările laboratorului epic al lui Mircea Horia Simionescu s-au structurat în ciclul de patru volume “Ingeniosul bine temperat” (1969, 1970, 1980, 1983), epopee a erorilor secolului, o glumă enormă a anotimpurilor în derivă. Opera sa reuneşte şi volumele: “Nesfârşitele primejdii” (1978), “Învăţături pentru Delfin” (1979), “Licitaţia” (1985), “Paltonul de vară” (1996), “Cum se face” (2002), “Pe la amiază” (1974), “Banchetul” (1982), “Îngerul cu corp de bucătărie” (1992), ” şi multe altele.

Mircea Horia Simionescu, datorită scrierilor sale de-o pregnantă originalitate – apropiate spiritual de I. L. Caragiale, Franz Kafka, Julio Cortázar, Jorge Luis Borges, Italo Calvino, Urmuz -, este considerat de Mircea Zaciu un trouble-fête al literaturii postbelice, iar de Adrian Marino, autorul “celei mai bune şi mai bine organizate parodii antiliterare din întreaga noastră literatură”. În 1998, el a primit premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România (USR).

sursa: EvZ

C. Rogozanu: “Şi apoi să devină un tip foarte cult și reacționar, crud cu people”

Unul dintre cei mai buni scriitori tineri, Ionuţ Chiva. Asta vă propun azi. Am extras două poeme din “Instituţia moartă a poştei”, apărută anul acesta laCasa de Pariuri Literare. Mai aveţi sînge în voi să citiţi poezie nouă?

mi-aș dori foarte tare

să știe versuri de w.h. auden pe dinafară – să știi pe dinafară versuri din poeți e o artă pe care am neglijat-o întruna și acum îmi dau seama că dacă aș avea un copil care merge la școală mi-ar plăcea foarte mult să știe pe dinafară versuri din poeții englezi:

t was the blossom uv the lilacs an rivers were in full of growth/when e and duke uv erlington dismounted that black horse

și tot așa m-ar distra mult și mi-ar plăcea de el să le zică urcat pe masă și iluminat cînd e mic, blond, cu trăsături frumoase.

și apoi să devină un tip foarte cult și reacționar, crud cu people pentru că are pretenții, foarte rece, să aibă o viață ca un bildungsroman, cu sens, cu momente de cumpănă și suferinșă peste care să treacă cu greu fumînd pe malul lacului de pe proprietatea lui și recitînd versuri de whitman pentru că le știe pe dinafară. după care să se întoarcă la poeții englezi.

și să nu fie un produs al contrakulturii un sfertodoct demn de milă dezorganizat care consumă bataille și sade și în loc de versuri din poeții englezi e plin de citate din foucault și moare ca o maimuță care s-a bîlbîit toată viața că vrea să zică și i s-a părut că și zice și s-a mutilat dă doamne să nu fie un produs al contrakulturii.

să nu-și fută neapărat viața pentru că n-a știut niciodată ce-i aia disciplină organizare și control să și-o fută altfel dacă vrea. dacă vrea să și-o fută pentru oameni despre care consideră că merită mai mult decît el sau ”într-un război tîmpit dintr-un loc al lumii care nu interesează pe nimeni”, dar nu pentru că a avut el așa o dorință să se exprime. să nu fie bolnăvicios să nu-i pară rău foarte tare.

și pentru că nu-i un produs al contrakulturii să aibă control generozitate și viziune să poată face lucruri împotriva lui pentru că e civilizat și nu se lasă condus de instinctul de autoconservare pentru că știe că lumea nu a început ieri și că oamenii sunt asemănători și pasiunile lor ridicole. să fie sobru cînd face lucruri împotriva lui și să-i ajute cît poate pe alții să nu se simtă foarte specific.

să moară în patul lui, de boală, să-i fi plăcut animalele, cîinii.

politics, vision, future

ei zic

că de la un punct încolo începi
să semeni cu orașul în care stai.
ei zic că nenumărate șmecherii
(o vitrină din centru
ciorile mari încet noaptea printre case
mucegăite dealuri negre umede
spitalul de nebuni o clădire albă
lîngă cotul rîului cu un pod pe care noaptea
se aprind felinare albastre în parcul
care duce spre cartierul vechi
îngrămădit cu străzi pe care nu poți
intra cu mașina)
te fac ca în 2 ani să nu mai știi altceva.

eu cred
și ei nu zic
că funcționarii din orașul acesta
sunt plătiți foarte bine și au facilități ridicole
pentru că își pierd mințile fără excepție

ei zic
europa și toate lucrurile bune. ei fac
europa și toate lucrurile bune.

sufletul meu spune odată cu ei
europa călătorii libere și toate lucrurile bune
ei se bucură sufletul meu nu se bucură.

dacă mergi din clausen pe rîu înspre abație
lîngă turn unde e pragul de apă
stă mereu o pasăre cu picioare lungi
am mers de atîtea ori în barul și de fiecare dată
seara stă acolo și nu-mi pot da seama
că e animal și pentru ea nu contează mor
de milă cînd o văd așa cum stă
cenușie cu gîtul lung înălțat
și seara e vînătă ca în bacovia ce-o fi
în sufletul ei stă mereu acolo și se uită în aceeași direcție
și nu-mi pot da niciodată seama că e animal și pentru ea nu contează.

eu cred
și ei nu zic că e vorba de un ultim
efort. că politețea fragilitatea delicatețea
j ai perdu ma vie. că
asemeni egretelor ei fac fără să zică
și să știe extincția.

ei zic și fac cea mai bună dintre lumi.
noaptea cînd vin din grund și trec prin
piața de la abație apoi pe malul stîng al rîului
mărginit de pădure
sufletul meu spune odată cu ei.

(doar uneori noaptea vino-n balcon
și spune-mi ceva foarte sofisticat în română
fă-mi o discuție mai nuanțată ceva.)

sursa: VoxPublica

A murit Ernesto Sabato

Azi a incetat din viata Ernesto Sabato, unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor, dupa mine.

In loc sa postez vrute si nevrute despre opera sa, voi pune doar scrisoarea scrisa de Norman Manea catre Sabato, acum douazeci de ani si mai bine, insotita de cateva cuvinte din blogosfera. Daca “Abadon, Exterminatorul” si alte opere au putut crea o asemenea replici, inseamna ca merita sa ne aplecam noi insine cu recunostinta fata de autorul operei prime.

To Ernesto Sábato

My dear, distant young man,

In the letter you sent me by way of Abaddón, I found the obsessions around which many of my days and pages, under circumstances so different from yours, have turned.

I, too, would have preferred, instead of a letter, a gaze or a coffee shared in silence together. Nevertheless, the letter has accomplished more. It confirmed that in life’s crucial momentsóthat is to say, also in creation’s crucial momentsóthe work of great artists can give us strength; their fraternal suffering, redeemed through creativity, proves in this way its paradoxical, therapeutic “usefulness.” The courage to face horror, the tenacity to continue in spite of hopelessness and despair, faith and doubt united in solitude’s indestructible force are revitalized through a surprising reunion in that “contemporary posterity” represented, as you say so well, by the stranger, the one from far away, who doesn’t see you drinking your coffee or putting on your daily masks or crushed by the hostility of aggressive and duplicitous concreteness. This time, however, the “stranger” was a loved master; distance had long ago been annihilated by the books that have united us.

I reread the letter from Abaddón, pursued by the spectral gazes of familiar presences: Martín, Fernando Vidal, Marcelo, Nacho and Augustina. I was running away and I found myself again, on the phosphorescent trace of words, while Alejandra the bonfire smoked on the horizon, and in Juan Pablo Castel’s tunnel the ghost of the dead María meandered blindly. I found myself in dialogue with the character-author and with Ernesto Sábato himself, who was summoned to respond to the numerous, dramatic, bitter questions, not only from the reader, but from the author I am. A contemplative, to be sure, like Bruno, but who went beyond the “excess of honesty,” that is to say, of inefficiency, by committing the sin of publishing several books I wouldn’t mention, if the gift of the renewed encounter with the work of my Argentine friend hadn’t eventually imposed some critical summaries and demands.

The ideas pulsating through the turmoil of your novels, mixed with the vociferous or voiceless phantoms of the torrid inner life, materialize that preliminary “global intuition” where epic projects originate, driven on by a central theme, preceding form, but which creates its theme while gradually developing its surprises, until reaching that unmistakable identity, which is the strongly particularized, inseparable fit between the meat and the husk: the protean and perennially unique fruit of true art.

Yes, rereading the letter, I reread Ernesto Sábato’s novels.

The facts we see, through your novels’ rough terseness, are apparently trivial in their spectacular banality. Their true “face” reveals itself only through the multiplication of the inner life and of what is transitory, through fluid, uncanny, black mirrors, whose carnivals grotesquely intersect. “The event” is no longer only the effect of someone’s action, but rather, the fulfillment of a confused waiting and pre-sentiment, belonging to the one who will have to experience it like an involuntary “provocation” of the primordial, life surging out of mineral passivity, unfolding out of dark depths, exploding despotically at the unspoken, ciphered “call” of the captive one whose destiny is sealed. Embracing existence means embracing a sense: usually scattered, absent, obscured, but nevertheless sought; ignored, at times; heavy and perhaps crushing in the end. Love itself tries to find and introduce into the Brownian fog of consumed time and the centrifugal comings and goings that unpredictably intersect each other and that are crossed by human happenings, an order (of feeling, waiting, interest, resentment, failures, duplicity). Shaped out of chaos while shaping it, the particularization of existence, the “personalization” of human destiny finally “gazed upon” (embraced) expresses its real tragedy, that is to say its defiant failure (failure, which is always hard to take, as you say, and especially tragic for the artist), its solitude in defiance, its skepticism in regard to the vulgar vanity of success (this made up of numerous misunderstandings, as you always remind us).

Man remains the true mystery of existence. In man, in fact, one can find the potential dictator, as well as the adolescent lover, the blind torturer, the enigma of the passionate amphora and the deaf-mute boredom of the gregarious slave. Not pious “myth,” nor facile mythologizing through vast panoramas of a stupefying puerile seduction, prolific legacy of fairy tales and mass-productions of exotic grandeur, served by so many noisy stars of success, but reason, soul and the chimera called man propose the true mystery, twisting the daily vibrations of the forever disquieted spirit on the laborious path to the making of the self.

One “accidental” step… the next could follow, beginning a mechanical progression into chaos. But the second step can be something else too: danger, nothingness or… some meaning or… order. The banal dynamics of life, the expansive vitality belong to emptiness in Sábato’s novels. And organization, rule, order, in compressed appearances devoid of sign or sense, contain the roots of the evil called Order. The all-powerful blind Order manifested “through illness or torture, through deception and false pity, through mystification or anonymous letters, through little schoolteachers or inquisitors.” The configuration of hierarchies, codes and objectives achieves in the end, by following the project of organized evil, the very atomization of existence, the emptiness of communication, depersonalization, fear’s chaos, apathy’s opacity, the perfect frozen state of terror. The blind, orchestrated oppression concerns a collectivity unified in a unique, enormous, servile body, able nevertheless to “see” everything, but without grasping the hidden source that has deformed and degraded its instant: an inert “global” body, whose only chance of solidarity is to mimic, in code, signals with hidden meanings, “signs” from a collective deaf-mute alphabet of a strangled rebellion, of a poisoned apathy, of a forced and embittered silence, postponing the explosion. “The difficulties that a person able to see could expect in exploring this universe would not be very different from those an English spy could have encountered during the war, in the systematic, albeit full of cracks and hatreds, Nazi regime.” The sect from Alejandra’s great novel can (also) be understood as a symbol of a totalitarian regime; the malefic potential on which it builds its dark utopia of terror is virtually present in anyone’s dazed selfish somnolence; no more than a dazzling flash, at times; more often, a pathological handicap, waiting to be activated, manipulated, harnessed in the militaristic bureaucratic valorizations of cruelty and servility, of duplicity, of numbing indifference.

The Angel of Darkness is not only the chronicle of the persecutions undergone by the artist who has unmasked the blind, ravenous monster; is not only the fractured cardiogram of a world that has lost its spirit and yet is thirsty for faith and truth. It is first and foremost a “total novel,” made of dreams, doubts, newspaper events, fortuitous conversations, through that elusive “hypnosis” that summons again characters already known (Bruno, Martín, Alejandra from On Heroes and Tombs, Juan and María from The Tunnel) and the current hero Marcelo, killed during police interrogations, but also Sartre who meets, in these tumultuous pages, Baudelaire, Victor Brauner, Che Guevara, the dark Schneider, Isaac the Blind (father of modern Kabala), and engages in polemics about terrorism and art, sexual freedom and crime, responsibility and occultism, tyranny, science, antisemitism, craziness, poverty, Stalinism, the avant-garde. Sábato the character converses with his character Bruno, and, like a zealous, competitive reporter, Bruno gives accounts of Sábato’s appearances on the streets, in the coffeehouses and homes of Buenos Aires. The devil and love, suffering, the drastic Jesuit pedagogy of the “new man,” the wanderings of faith, violence, the blunt summonses of the left and of the right, fanaticism, numbness, resignation, illusions, doubts, confidence.

Resistance, confrontation, warning intersect passionately with the tragic, creative acceptance of destiny. Man as an artist, man as a creation is presented as the martyr-emblem of unconquered solitude, the one who redeems his questioning vulnerability, like a sign of “coherence” with himself and the world.

Scrutinizing Darkness and Blindness, refusing benevolent complacencies (toward extermination camps, toward the atomic apocalypse, toward organized hatred, as well as toward so many corrupt forms of seduction and commercialization of writing), toward all traps of collusion with evil, Sábato affirms (through negation) and proposes (through the refusal of evasions and complicity) an exemplary faithfulness for the multilayered and deep truth of major art. Realism? “Boundless,” “magic,” “objective”?! A single absolute reality: spirit. Sabatic “realism” is that of the sober, solitary spirit, a truly full, substantial engagement, contrasting with so many profitable conventional verbalizations of innumerable sensational mass-market fairy tales.

In Ernesto Sábato’s work, death “chooses” only those who deserve “to transform their life into destiny.” Death offers its eternity only to those who face it: tragic embodiments of human rebellion, of resistance. Not at all a validation of nothingness, but paradoxically, a test of life, in other words, truth, at its tragic, ultimate limit, which doesn’t mean the final one. Death as the decisive testimony of the essence of life, that is, of memory… of enduring time. In the realm of those who only appear to be alive, those who neither live nor die, dissipated in noncommitment, there is neither life nor aspiration to immortality. In The Tunnel, María (the wife of a blind man) is killed by her artist lover, so that the lacerated voice of the tormented painter, Juan Pablo, can find expression. Alejandra, killer and martyr of the horror in On Heroes and Tombs, spreads an uncanny light, around which the questions of all those who knew her will gravitate, as if toward an everlasting metaphor of dream and fire. Fernando Vidal is a damned person who has gone beyond human limits, Marcelo Carranza is a young rebel who refuses annihilation and tyranny, ready to sacrifice himself through an absolute act.

Abaddón el exterminador (The Angel of Darkness) closes with Sábato’s epitaph; on his tombstone only one word is inscribed: Peace… “it was peace that S. no doubt needed and yearned after-the peace longed for by every creator, by every man born under the curse of refusing to resign himself to the life he’s been given to live, by every man for whom the universe is horrible, or tragically transitory and imperfect,” adding the words that could be those of all the writer’s admirers: “Oh, my brother… you at least tried.”

Rereading The Tunnel, On Heroes and Tombs, and The Angel of Darkness on one summer day in 1983, I suddenly remembered, that my young faraway friend was now over seventy years old. “You will feel the yearned-for presence, the long-awaited sign of someone who hears your cries from somewhere else”… I pondered these words a long time. I rewrite them, in turn, as an answer and a confirmation.

Full of anxiety, like a teenager, I dived into that strange corner of the world where Alejandra has loved and burned. Facing the arrogant and ferocious strategy practiced by the Sect of the Blind among the martyrs of fire and hopelessness, amid the statuesque tombs of magnetic boulevards, the abstruse Byzantine muteness of the characters who summoned my insomnia, their suffering mole-like alertness, claimed contrasts that abolished symmetry and forbade comparisons. But I suddenly needed to “see” the places where Alejandra’s soul had roamed…

For a reader to look for the place where a character from a novel has suffered is puerile enough, but when a novelist does it, knowing only too well that the fiction has come to life purely out of its author’s obsessions, it would be proof not just that art is sometimes more powerful than life, but that this proof could help the artist in a time of crisis, as an active stimulus and an opportunity to find himself again.

But instead of Alejandra, my dream has captured only Sábato, a young man once frightened by the grin of the world, taking refuge between the differentials and integrals of analytical mathematics, as I myself once did, away from the stares of the administrators and militaristic priests, between the covers of treatises of algebraic calculus, as if in a sanctuary meant to protect me from the city that was tied up like a sack and devastated by barbarians. Theorems had once stuck with me too, like delicate nurses attending a wounded man with a burned back… That’s how youth punished itself, for a long time, content to glimpse, through the cracks of the imperfect spirit, the beautiful towers of the impossible, until I woke up one day, listening again, somehow without listening, to the sounds of men… in the novel’s smoky meanderings, half-way between “madness and the convent…”

My unknown faraway friend, Ernesto Sábato, one of the major contemporary writers, has repeatedly told me, “There is a recurrent dialectic between life and art, between truth and artifice. It is the manifestation of Heraclitus’s oppositions; in the world of the spirit, everything flows toward its opposite.” His words have helped me take up again the fight that had seemed finished, and made me return to my own words and obsessions.

Away from the publicity surrounding so many fellow writers showered with praise and clamor, Sábato the solitary remains entrusted with the high creative spirituality of the “specifically human” painful truth, known as soul, the “dark, abysmal” quarry out of which the slim sharp granite of his great, lasting work as a novelist is erected. The power of authentic creation, as an original synthesis of natural gift, sacrifice and lucidity, always signifies the surprise of a superb human victory, even when (maybe because) it rises out of darkness and adversity.

May we find ourselves in the presence of Ernesto Sábato, as we remember the words that his admirer Witold Gombrowicz borrowed from an old wise man, Rabbi Moshe Levi: “The road of our lives is like a blade’s edge: on one side, hell; on the other, hell. Between them, the path of life.”

sursa: Another World is possible